Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Pentru că atunci când eu o iubesc pe Irina… mami începe să dispară.
Cuvintele Dariei au căzut peste masă și nimeni n-a mai mișcat.
Andrei a simțit că i se taie respirația.
— Cum adică dispare, iubito?
Daria și-a răsucit marginea rochiței între degete. Apoi s-a uitat spre fotografia Ioanei.
— Când Irina îmi face părul… nu mai știu cum mi l-ar fi făcut mami.
Vocea îi tremura.
— Când Irina mă ia în brațe, uit cum ar fi fost îmbrățișarea lui mami. Și când râdem împreună… după aceea încerc să-mi amintesc vocea lui mami și parcă e mai departe.
Mama lui Andrei și-a dus mâna la gură.
Din ochii Irinei au început să curgă lacrimi.
Acum înțelegea.
Toate serile în care Daria ceruse cântecul Ioanei după ce ele două petrecuseră o zi frumoasă împreună.
Toate momentele în care fetița se oprise în fața fotografiei mamei sale.
Nu se îndepărta de Irina.
Încerca să se agațe de Ioana.
— Dar de ce ai spus că Irina este un monstru? a întrebat Andrei încet.
Daria și-a șters obrazul.
— Pentru că în povești monștrii îi fac pe oameni să dispară.
Irina a închis ochii.
Andrei a simțit o vinovăție cumplită.
De câte ori Daria îl întrebase despre mama ei și el îi răspunsese repede?
De câte ori evitase cântecul acela pentru că îl durea prea tare?
Crezuse că își protejează copilul.
În realitate, Daria crescuse cu doar câteva fotografii și o voce înregistrată, încercând singură să construiască imaginea unei mame pe care nu avusese niciodată șansa s-o cunoască.
— Daria…
Andrei s-a ridicat, dar Irina i-a făcut discret semn să aștepte.
Apoi ea a plecat din cameră.
Daria a urmărit-o speriată.
— S-a supărat?
Andrei n-a apucat să răspundă.
Irina s-a întors după câteva clipe.
Ținea în mâini fotografia înrămată a Ioanei.
A venit la masă și a așezat-o pe scaunul liber de lângă Daria.
Apoi și-a tras propriul scaun puțin mai în spate.
— Mami a ta primește și ea un loc, a spus.
Daria a privit-o nedumerită.
Irina s-a aplecat spre ea.
— Eu nu vreau ca mami a ta să dispară.
— Nu?
— Niciodată.
A atins ușor rama fotografiei.
— Și nu vreau locul ei.
Fetița a rămas nemișcată.
— Dar oamenii spun că tu ești noua mea mamă.
— Oamenii mai spun și lucruri greșite.
Irina a zâmbit printre lacrimi.
— Tu ai deja o mamă. Eu sunt Irina. Și aș vrea să am propriul meu loc în inima ta, dacă mă lași.
Daria a coborât privirea.
— Dar dacă te iubesc pe tine, pot s-o iubesc și pe mami?
Andrei n-a mai putut să-și ascundă lacrimile.
Irina s-a apropiat de fetiță.
— Poți s-o iubești pe mami cât vrei tu. Eu nu plec nicăieri din cauza asta.
Daria a privit fotografia.
— Dar eu nu știu aproape nimic despre ea.
Propoziția aceea l-a lovit pe Andrei mai tare decât orice spusese copilul în seara aceea.
Pentru că vina era și a lui.
Se așeză lângă fiica sa.
— Atunci o să-ți povestesc eu.
Daria și-a ridicat ochii.
— Tot?
— Tot.
Andrei a luat fotografia Ioanei.
— Mama ta făcea cele mai proaste brioșe cu afine din Brașov.
Mama lui a izbucnit în râs printre lacrimi.
— Andrei!
Daria a clipit surprinsă.
— Mami nu știa să facă brioșe?
— Prima dată a uitat zahărul, a spus Andrei. Și după aceea a încercat să ne convingă că așa era rețeta.
Tatăl lui a râs.
— Iar taică-tu a mâncat trei ca să n-o supere.
— Serios?
— Trei, a confirmat Andrei. Și erau îngrozitoare.
Pentru prima dată în acea seară, Daria a râs.
Apoi o poveste a adus-o pe alta.
I-au povestit cum Ioana cânta fals în timp ce făcea curățenie, cum plângea la filme cu animale și cum vorbea cu Daria încă de când era în burtică.
Andrei povestea și simțea că se întâmplă ceva cu el.
Ani întregi evitase să vorbească despre Ioana pentru că fiecare amintire îl durea.
În seara aceea a înțeles că tăcerea lui nu păstrase durerea departe de Daria.
Îi luase copilului tocmai amintirile de care avea nevoie.
Irina nu a întrerupt nicio poveste.
Asculta.
Râdea.
Uneori își ștergea câte o lacrimă.
După un timp, Daria s-a apropiat singură de ea.
— Irina?
— Da?
— Mă mai iubești?
Irina s-a aplecat.
— Foarte mult.
— Chiar dacă am spus că ești monstru?
Irina a zâmbit.
— Chiar și atunci.
Daria a ezitat.
— Și dacă mami rămâne cu noi?
Irina a privit fotografia Ioanei.
— Sper să rămână mereu.
Fetița s-a urcat atunci în poala ei.
Irina a cuprins-o cu grijă, fără s-o strângă prea tare.
Andrei le privea și, pentru prima dată, nu mai simțea că cele două femei din viața lui ocupau același loc.
Nu trebuiau.
În dimineața următoare, Irina cotrobăia printr-un dulap din bucătărie când a găsit o cutie veche.
— Andrei, vino puțin.
Înăuntru erau rețetele scrise de mână ale Ioanei.
Daria a început imediat să le răsfoiască.
Irina s-a oprit la una.
„Brioșe cu afine.”
S-a uitat spre Andrei.
— Le facem?
El a înțeles imediat.
Nu încerca să devină Ioana.
O aducea pe Ioana înapoi în povestea familiei lor.
Au gătit toți trei.
Daria a spart ouăle cu mai mult entuziasm decât precizie, făina a ajuns pe masă și pe haine, iar jumătate dintre brioșe au crescut strâmbe.
Una s-a ars puțin.
Daria a privit tava.
— Sunt perfecte!
Andrei a râs.
Apoi și-a scos telefonul.
A găsit înregistrarea pe care ani întregi o ascultase numai când durerea devenea suportabilă.
Și a apăsat „redare”.
Vocea Ioanei a umplut bucătăria.
De data aceasta, Andrei n-a mai plecat din cameră.
Daria a ascultat câteva secunde, apoi a pus trei șervețele pe masă.
S-a oprit.
S-a dus în sufragerie și s-a întors cu fotografia mamei sale.
A așezat-o lângă farfurii.
Apoi a mai pus un șervețel.
Al patrulea.
Irina a luat cea mai frumoasă brioșă și a așezat-o lângă fotografie.
Daria a zâmbit.
După aceea și-a strecurat o mână în palma Irinei.
Nu pentru că își uitase mama.
Ci pentru că înțelesese, în sfârșit, că nu trebuia să aleagă între ele.
Andrei s-a uitat la masa din bucătărie.
La fotografia Ioanei.
La Irina.
La fetița lor.
Și a înțeles ceva ce îi luase ani să accepte.
Într-o familie, iubirea nouă nu trebuie să șteargă iubirea veche.
Uneori, inima nu înlocuiește pe nimeni.
Pur și simplu face loc.