Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Mariana privea data de pe monitor și simțea că ceva nu se leagă.
— Acum 15 ani? a întrebat. Ce s-a întâmplat atunci?
Notarul a mărit documentul.
— Tatăl dumneavoastră a făcut un act de donație către fratele dumneavoastră. Casa a trecut pe numele lui Costel.
Mariana a rămas cu ochii fixați pe ecran.
— Tata i-a dat casa?
— Da. Și-a păstrat doar dreptul de a locui aici până la sfârșitul vieții.
— Dar eu?
Notarul a tăcut o clipă.
— Dumneavoastră nu apăreți în act.
Cuvintele acelea au durut mai tare decât vestea vânzării.
Mariana se gândea la ultimii 15 ani.
La mama pe care o ridicase din pat, o spălase, o hrănise și o veghease noaptea.
La tata, pe care îl dusese la medici și lângă care rămăsese până la ultima suflare.
Și în tot timpul acela, casa fusese deja a lui Costel.
— Deci tata știa că eu locuiesc acolo și totuși i-a dat casa lui?
Notarul și-a scos ochelarii.
— Nu pot să vă spun de ce a luat această decizie. Pot doar să vă spun ce apare în acte.
— Și după ce tata a murit?
— Dreptul lui de a locui acolo s-a stins. Fratele dumneavoastră a rămas proprietar și a putut vinde.
Mariana și-a strâns poșeta la piept.
— Am îngrijit-o pe mama 11 ani. După aceea am rămas cu tata. Costel era în Italia.
— Vă cred, doamnă.
— Atunci nu contează?
Bărbatul a privit-o cu tristețe.
— Din punct de vedere al actului de proprietate, nu schimbă cine este proprietarul.
Mariana a mulțumit și a ieșit.
N-a plâns în birou.
Nici pe hol.
Abia afară, pe trotuar, s-a oprit.
Până atunci fusese furioasă pe Costel.
Acum înțelegea că povestea începuse cu mult înainte ca el să vândă casa.
Tatăl ei hotărâse totul cu 15 ani în urmă.
Într-o perioadă în care Mariana era deja cea care rămânea lângă părinți.
Probabil fusese vechea mentalitate pe care o auzise de atâtea ori:
„Băiatul duce numele mai departe.”
Numai că băiatul plecase.
Iar fata rămăsese.
În următoarele zile, Mariana a început să-și strângă lucrurile.
Nu avea bani pentru altă casă. Cei 3.000 de euro pe care Costel îi pusese deoparte pentru ea îi provocau repulsie, dar până la urmă i-a luat.
Nu pentru că îl iertase.
Ci pentru că avea nevoie de un acoperiș.
A găsit o garsonieră modestă la etajul trei al unui bloc de la marginea orașului.
Apoi s-a întors acasă și a început să împacheteze 54 de ani de viață în cutii.
Oala în care gătea mama.
Icoana de lângă pat.
Câteva fotografii.
Fețele de masă.
Un ștergar vechi.
Lucruri fără mare valoare pentru altcineva, dar care pentru Mariana însemnau acasă.
Când a ajuns la comoda din dormitorul părinților, a scos sertarul și l-a răsturnat pe pat.
Printre acte vechi și fotografii a găsit un plic.
Îl mai văzuse.
Era scrisul mamei.
Mariana s-a așezat pe marginea patului și a început să citească.
Scrisoarea îi era adresată lui Costel.
Primele rânduri vorbeau despre dor și despre rugămintea mamei ca el să mai vină acasă.
Apoi Mariana a ajuns la un pasaj care a făcut-o să se oprească.
Mama îi scrisese că Mariana era cea care o spăla, o hrănea și rămânea lângă ea când îi era rău.
Dar următoarele rânduri au lovit-o cu adevărat.
Mama știa despre casă.
Știuse tot timpul.
Îi spusese lui Costel că se împotrivise deciziei tatălui.
Încercase să-l convingă să nu treacă locuința doar pe numele băiatului.
Tatăl nu o ascultase.
Iar la final îi lăsase fiului ei o singură rugăminte:
— Când noi n-om mai fi, să fii om cu sora ta. Ea a rămas lângă noi. Să nu o lași pe drumuri.
Mariana a coborât scrisoarea.
Pentru câteva clipe n-a mai putut citi.
Mama știuse.
Încercase să o apere.
Și, înainte să moară, se temuse exact de ceea ce tocmai se întâmplase.
Mariana a luat telefonul.
Primul impuls a fost să fotografieze scrisoarea și să i-o trimită lui Costel.
Să-l oblige să citească.
Să-l întrebe ce mai valorau acum cei 3.000 de euro.
Dar s-a oprit.
Ce ar fi schimbat?
Casa fusese vândută.
Părinții nu mai erau.
Iar fratele care plecase cu 13 ani în urmă alesese deja ce fel de om voia să fie.
Mariana a împăturit scrisoarea cu grijă.
A pus-o lângă icoana mamei.
Dintre toate lucrurile din acea casă, aceea era moștenirea pe care nimeni nu i-o putea lua.
În ziua plecării, a mai trecut o dată prin fiecare cameră.
În dormitor se vedea încă urma mai deschisă de pe perete unde fusese patul mamei.
În bucătărie era masa la care tata mâncase în fiecare dimineață.
În curte, mușețelul începuse din nou să crească.
Mariana a încuiat ușa și a lăsat cheia cumpărătorilor.
Nu s-a uitat înapoi până la poartă.
Costel nu a mai sunat-o.
Nici de Paște.
Nici de ziua ei.
Probabil îi era mai simplu să creadă că cei 3.000 de euro rezolvaseră totul.
După câteva luni, Mariana a trecut cu autobuzul prin Runcu.
Când s-a apropiat de vechea casă, aproape că n-a recunoscut-o.
Noii proprietari o transformaseră într-o pensiune.
Gardul fusese vopsit, în curte apăruseră mașini, iar terasa pe care Mariana întinsese ani la rând cearșafurile mamei era acum plină de oameni care beau cafea.
Grădina fusese în mare parte acoperită.
O mașină era parcată exact unde fusese stratul de mușețel din care îi făcea mamei ceai.
Mariana și-a întors privirea.
În garsoniera ei era liniște.
Uneori prea multă.
După 11 ani în care dormise cu urechea atentă la fiecare mișcare a mamei, corpul ei încă nu învățase că nu mai avea pe cine să vegheze.
Într-o noapte s-a trezit puțin după ora patru.
Fără să gândească, a întins mâna în întuneric spre locul unde, ani întregi, fusese patul mamei.
Mâna ei a rămas suspendată în aer.
Atunci și-a amintit.
Mama nu mai era.
Casa nu mai era.
Tata nu mai era.
Costel era undeva, în Italia.
Mariana și-a retras încet mâna și a aprins veioza.
Pe noptieră se afla plicul mamei.
L-a atins cu vârful degetelor.
Pierduse casa în care crescuse.
Dar măcar acum știa adevărul.
Mama văzuse tot ce făcuse pentru ei.
Știuse cine rămăsese.
Și, când nimeni altcineva nu se gândise la ea, încercase măcar să spună:
„Să nu-ți lași sora pe drumuri.”