Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Tata a lucrat pentru dumneavoastră, a spus Elena.
Alexandru a rămas cu privirea fixată asupra ei.
— Pentru mine?
— La fabrica din Ploiești. Aproape doisprezece ani.
Elena și-a strâns mănușile în mâini.
— Îl chema Victor Stan.
Numele i-a trezit ceva.
Alexandru s-a întors spre living, încercând să-și aducă aminte.
— Stan… accidentul din depozitul vechi?
— Așa vi s-a spus.
Tonul ei l-a făcut să se întoarcă imediat.
— Cum adică?
Elena a ezitat.
— Cu câteva săptămâni înainte să moară, tata descoperise niște documente. Facturi pentru servicii care nu existau, contracte cu firme despre care nimeni nu știa nimic și bani care dispăreau din companie.
Alexandru și-a încruntat sprâncenele.
— De ce nu a venit la mine?
— A încercat.
Elena și-a scos telefonul.
— De trei ori.
Pe ecran erau fotografiile unor copii vechi: e-mailuri, numere de înregistrare, câteva pagini semnate.
Alexandru a mărit una dintre imagini.
Destinatarul era chiar biroul lui.
Numai că el nu văzuse niciodată documentul.
— Cine a oprit asta?
Elena nu i-a răspuns imediat.
— Cu două zile înainte să moară, tata a venit acasă speriat. Mi-a spus că dacă i se întâmplă ceva, să nu cred povestea pe care o voi auzi.
Alexandru simțea cum i se strânge stomacul.
— Și ce poveste ai auzit?
— Că a fost un accident de muncă.
În încăpere s-a lăsat liniștea.
— Elena, dacă ceea ce spui este adevărat…
— Este.
— Atunci de ce ai așteptat zece ani?
Ochii ei s-au umezit.
— Pentru că aveam optsprezece ani și nimeni nu voia să mă asculte. Iar după aceea am început să cred că și dumneavoastră știați.
Alexandru a ridicat privirea.
— De asta te-ai angajat aici?
— Da.
Răspunsul l-a lovit mai tare decât se așteptase.
Elena nu ajunsese întâmplător în vila lui.
— Când am văzut postul, am aplicat intenționat, a continuat ea. Voiam să aflu ce fel de om sunteți. Voiam să găsesc ceva care să-mi demonstreze că tata avusese dreptate să se teamă de dumneavoastră.
— Și ai găsit?
— Nu.
Elena îl privea drept în ochi.
— Am găsit exact contrariul.
În cele patru luni petrecute în casă îi văzuse comportamentul atunci când nu avea public. Îl văzuse vorbind cu șoferul, cu grădinarul, cu oamenii din fabrici care îl sunau direct. Îl văzuse ajutând un fost angajat fără să spună nimănui.
Atunci începuse să se întrebe dacă nu cumva Alexandru fusese ținut în întuneric la fel ca ea.
— Dar oamenii de astăzi? a întrebat el. De unde îi cunoști?
Elena și-a coborât vocea.
— Unul dintre ei a venit la înmormântarea tatălui meu.
Alexandru a încremenit.
— Ești sigură?
— Nu uiți chipul unui om care stă lângă mormântul tatălui tău și te privește fără să verse o lacrimă.
— Pentru cine lucra?
De data aceasta, Elena a rostit numele fără ezitare.
— Pentru Sorin Ionescu.
Alexandru a simțit că aerul dispare din cameră.
Sorin nu era un simplu angajat.
Îi fusese partener de afaceri aproape douăzeci de ani. Omul căruia îi încredințase contracte, conturi și negocieri. Omul pe care îl considera aproape un frate.
— Nu, a spus Alexandru. Sorin nu…
S-a oprit singur.
Cu doar o săptămână înainte îi spusese lui Sorin că intenționează să facă un audit complet înainte de vânzarea unei participații importante din grup.
Reacția lui fusese ciudată.
Încercase să-l convingă să amâne.
Apoi, cu două zile înainte, dispăruseră câteva dosare din arhiva financiară.
Alexandru considerase totul o eroare administrativă.
Până acum.
— Ce mai ai de la tatăl tău?
— Nu totul este la mine.
— Unde?
— Într-un loc în care sper că nimeni n-a ajuns încă.
În aceeași dimineață au plecat din vilă cu o altă mașină.
Elena l-a condus la apartamentul modest în care locuise cu tatăl ei. Mama ei păstrase câteva dintre lucrurile lui într-o debara.
În spatele unui sertar vechi au găsit un plic gros.
Alexandru a stat aproape o oră citind.
Contracte.
Transferuri.
Firme cu aceiași administratori.
Semnături.
Și, pe mai multe pagini, același nume.
Sorin Ionescu.
Dar documentul care l-a făcut pe Alexandru să se așeze era altul.
O sesizare adresată personal lui.
Victor Stan scrisese tot ce descoperise și ceruse o întâlnire.
Pe ultima pagină exista o notă internă:
„Rezolvat. Nu necesită escaladare.”
Semnătura nu era a lui Alexandru.
Era a lui Sorin.
— Dumnezeule…
Elena nu spunea nimic.
Alexandru și-a acoperit fața cu palma.
Ani întregi construise o companie uriașă și fusese convins că știe ce se întâmplă în ea.
Un om murise încercând să-l avertizeze.
Iar el nici măcar nu-i aflase povestea.
— Îmi pare rău, Elena.
Femeia și-a ridicat privirea.
— Nu vreau să vă pară rău.
— Atunci ce vrei?
— Adevărul.
Alexandru a încuviințat.
— Atunci asta vom obține.
Nu l-a sunat pe Sorin.
Nu l-a confruntat.
Și, mai ales, nu i-a dat timp să dispară.
A contactat avocatul grupului și o firmă externă de audit. Documentele au fost copiate și puse în siguranță, iar informațiile relevante au ajuns la autorități.
Ceea ce a urmat a durat luni, nu zile.
Au ieșit la iveală firme interpuse, contracte fictive și bani scoși din companie ani la rând.
Au fost redeschise inclusiv întrebările rămase fără răspuns în jurul morții lui Victor Stan.
Pentru Elena, cel mai greu moment n-a fost când a început ancheta.
A fost când Alexandru i-a pus în față copia sesizării tatălui ei.
— Avea dreptate, i-a spus. Și cineva s-a asigurat că eu nu-l voi asculta.
Elena a trecut cu degetele peste semnătura tatălui ei.
După zece ani, cineva îl asculta.
În cele din urmă, Sorin a fost îndepărtat din companie, iar probele strânse au devenit parte din ancheta oficială.
Alexandru a reorganizat complet conducerea grupului.
Dar nu asta a schimbat cel mai mult lucrurile.
Într-o dimineață, a chemat-o pe Elena în birou.
— Vreau să-ți ofer ceva.
Elena a zâmbit amar.
— Dacă este un cec, răspunsul este nu.
Alexandru a zâmbit pentru prima dată după multe săptămâni.
— Mă așteptam să spui asta.
I-a întins un dosar.
Elena abandonase facultatea după moartea tatălui ei. Studiase economie și își dorise să lucreze în audit.
Alexandru aflase.
— Termină ce ai început, i-a spus. Compania are un program prin care finanțează studiile angajaților. Dacă vrei, intri prin același proces ca oricine altcineva.
Elena a rămas cu mâna pe dosar.
— Și după?
— După aceea nu-mi datorezi nimic.
A făcut o pauză.
— Dar dacă într-o zi vei vrea să lucrezi în departamentul nostru de conformitate, probabil că vom avea nevoie de cineva care nu se teme să pună întrebări.
Elena a râs încet.
— O să mă gândesc.
— Asta speram.
Doi ani mai târziu, Elena nu mai purta uniforma de femeie de serviciu.
Își terminase studiile și lucra într-o echipă internă de control care raporta direct consiliului de administrație.
Nu primise postul pentru că îl salvase pe Alexandru.
Îl câștigase.
Într-o seară, după o ședință, cei doi au trecut prin holul vilei.
Elena s-a oprit lângă scara de marmură.
— Vă mai amintiți?
Alexandru s-a uitat spre locul în care se ascunseseră.
— Greu de uitat momentul în care propria mea angajată mi-a pus mâna la gură.
Elena a zâmbit.
— Nu păreați foarte încântat.
— Eram convins că eu știu tot ce se întâmplă în casa mea.
Apoi expresia lui a devenit serioasă.
— Și în compania mea.
Elena a dat ușor din cap.
Alexandru învățase în seara aceea o lecție pe care averea nu i-o putuse cumpăra.
Uneori, omul care îți spune adevărul nu stă la masa conducerii.
Poate fi persoana pe lângă care ai trecut în fiecare dimineață fără să te întrebi vreodată ce poveste poartă cu ea.
Iar în cazul lui Alexandru, omul care i-a salvat viața și i-a deschis ochii fusese femeia pe care, până atunci, aproape nimeni nu o observa.
Femeia care, exact când trebuia, avusese curajul să-i spună un singur lucru:
— Tăceți.
Și, pentru prima dată, el ascultase.