**Partea 2-a, continuarea povestii**
— Cine mă așteaptă? a întrebat Mihai. Vocea lui devenise imediat precaută, dar Corina nu i-a oferit niciun indiciu.
— Vino și vei afla. Este important și nu putem discuta la telefon.
— Sunt prins într-o ședință. Ajung într-o oră.
Corina a închis și a lăsat telefonul pe birou. Pentru câteva secunde, niciuna dintre femei nu a știut ce să spună.
Iulia privea fotografia întoarsă cu fața în jos. În doar câteva minute, doisprezece ani de căsnicie se transformaseră într-un șir de întrebări la care nu mai putea răspunde.
— Mi-a spus că divorțul vostru s-a încheiat acum trei ani, a început Corina. Că nu mai păstrați legătura și că ai plecat în străinătate.
Iulia a scos din geantă buletinul și i l-a întins.
— Locuiesc în Brașov, în același apartament cu el. Azi-dimineață a băut cafeaua în bucătăria noastră și m-a sărutat înainte să plece.
Corina și-a apăsat degetele pe tâmple.
— Eu îl cunosc drept Mihai Popescu. Cu acest nume s-a prezentat și când a început colaborarea cu clinica.
— Popescu este numele mamei lui, a spus Iulia. În acte este Mihai Ionescu.
Corina a deschis laptopul și a căutat contractele trimise de el. Mihai nu era angajatul clinicii, ci lucra printr-o firmă care intermedia furnizori și servicii administrative. Toate documentele fuseseră transmise electronic, iar numele folosit era Mihai Popescu.
— Nu este doar o minciună între noi, a spus Corina. A folosit o identitate falsă în relația cu clinica.
Au început să compare datele. În serile în care Mihai îi spunea Iuliei că avea ședințe, mergea la Corina. Când Corinei îi spunea că pleacă să-și viziteze tatăl bolnav, petrecea weekendul acasă alături de soția lui.
Vacanțele „de serviciu” fuseseră excursii în doi. Promovarea cu care se lăudase acasă nu existase niciodată, iar o parte din banii familiei fuseseră cheltuiți pe hoteluri, cadouri și avansul pentru nunta promisă Corinei.
— Mi-a spus că fosta lui soție îl controla și îl umilea, a mărturisit Corina. Că după divorț nu a mai avut curajul să se apropie de nimeni.
Iulia a zâmbit amar.
— Iar mie mi-a spus ani întregi că nu sunt în stare să mă descurc singură. Acum înțeleg de ce voia să rămân acasă. Îi era mai ușor să mă controleze.
Corina a deschis cutia de bijuterii și a privit inelul.
— Mi l-a oferit în urmă cu două luni. Spunea că vrea să începem o familie.
Iulia și-a coborât privirea spre verighetă. Nu simțea gelozie față de femeia din fața ei, ci o tristețe neașteptată. Corina fusese mințită la fel de atent ca ea.
— Nu suntem rivale, a spus Iulia. El asta ar vrea, ca noi să ne învinovățim una pe cealaltă și să uităm cine ne-a mințit.
Corina a închis cutia.
— Nu-i vom oferi această scăpare.
Mihai a ajuns după patruzeci de minute. Iulia i-a recunoscut pașii pe coridor înainte ca ușa să se deschidă.
A intrat zâmbind, cu telefonul în mână.
— Corina, ce s-a întâmplat? M-ai speriat…
Când și-a văzut soția așezată în fața biroului, s-a oprit. Zâmbetul i-a dispărut, iar mâna i-a rămas pe clanță.
— Iulia? Ce cauți aici?
— Am venit la un interviu, a răspuns ea. Se pare că am găsit mai mult decât un loc de muncă.
Privirea lui Mihai a fugit spre fotografia întoarsă, apoi spre cutia cu inelul de pe birou.
— Pot să explic.
— Perfect, a spus Corina. Începe cu numele tău adevărat.
Mihai a închis ușa și a încercat să se apropie.
— Lucrurile sunt mai complicate decât par.
— Ești căsătorit cu Iulia? l-a întrebat Corina.
A urmat o tăcere suficient de lungă pentru a răspunde în locul lui.
— Da, dar între noi nu mai există nimic de multă vreme.
Iulia s-a ridicat.
— Azi-dimineață mi-ai spus că mă iubești.
— Am spus-o ca să nu provoc o ceartă.
— Iar aseară mi-ai trimis mie modele de invitații pentru nuntă, a intervenit Corina. Tot ca să eviți o ceartă?
Mihai și-a trecut mâna prin păr.
— Am vrut să rezolv lucrurile treptat. Nu voiam să rănesc pe nimeni.
— Ne-ai mințit pe amândouă timp de doi ani, a spus Iulia. Nu ai încercat să ne protejezi. Te-ai protejat doar pe tine.
El s-a întors spre soția lui și și-a coborât vocea.
— Hai să mergem acasă și să discutăm. Nu trebuie să facem spectacol aici.
Cu doar câteva ore înainte, tonul acela ar fi făcut-o să se îndoiască de ea însăși. Acum îl auzea pentru ceea ce era: încă o încercare de a o izola și controla.
— Nu mai avem nimic de discutat singuri, Mihai.
Corina i-a împins contractul de colaborare peste birou.
— Începând de astăzi, nu mai reprezinți clinica. Avocatul nostru va verifica toate documentele și toate plățile pe care le-ai intermediat. Dacă ai folosit acte false, vom anunța autoritățile.
— Corina, nu poți face asta dintr-o răzbunare personală!
— Nu este răzbunare. Este obligația mea față de clinică.
Mihai a privit-o pe Iulia.
— Și tu ce vrei? Să distrugi doisprezece ani pentru o greșeală?
Iulia și-a scos verigheta și a așezat-o pe birou, lângă cutia Corinei.
— O greșeală durează câteva clipe. Tu ai construit o viață dublă timp de doi ani.
Mihai a încercat să mai vorbească, dar niciuna dintre ele nu i-a răspuns. Pentru prima dată, nu mai controla conversația.
A ieșit din cabinet trântind ușa.
Corina a rămas cu privirea asupra celor două inele.
— Îmi pare rău, a spus. Dacă aș fi știut…
— Știu. Și mie îmi pare rău că ai aflat astfel.
— Oferta de angajare rămâne valabilă, dacă o mai dorești.
Iulia s-a uitat la dosarul cu care venise. În dimineața aceea își dorise un serviciu pentru a-i demonstra lui Mihai că încă era capabilă de ceva. Acum trebuia să aleagă pentru ea însăși.
— Am nevoie de puțin timp. Nu vreau să accept doar pentru că mi-e teamă să plec fără nimic.
Corina a încuviințat.
— Este singurul răspuns corect.
În aceeași seară, Iulia nu s-a întors direct acasă. A mers la sora ei și i-a povestit totul, apoi a sunat un avocat.
Verificările au arătat că Mihai folosise numele mamei sale pentru a ascunde anumite colaborări, însă semnase contractele printr-o firmă deschisă pe numele unui prieten. Clinica a întrerupt toate legăturile cu el și a depus documentele descoperite la autoritățile competente.
În fața avocatului, Mihai a alternat între scuze, acuzații și promisiuni. I-a spus Iuliei că fusese neglijat, că se simțise prins într-o căsnicie fără viitor și că totul putea fi reparat.
Ea nu l-a mai lăsat să transforme alegerile lui în vina ei.
A cerut divorțul și împărțirea corectă a bunurilor. Când a aflat câți bani dispăruseră din economiile comune, a înțeles că trădarea nu fusese doar sentimentală.
O lună mai târziu, Iulia s-a întors la clinică.
Corina se afla în același cabinet, dar fotografia dispăruse. În locul ei era unul dintre cei trei cactuși de pe pervaz.
— Mai este valabilă oferta? a întrebat Iulia.
— Da. Dar vreau să fii sigură că poți lucra aici fără ca ceea ce s-a întâmplat să te urmărească în fiecare zi.
— Nu clinica m-a mințit, a răspuns Iulia. Și nici tu.
A citit contractul cu atenție înainte să-l semneze. Nu a cerut permisiunea nimănui și nu s-a întrebat dacă era suficient de bună.
În primele săptămâni a făcut greșeli mici, a pus întrebări și a învățat programul clinicii. Corina nu a tratat-o nici ca pe o victimă, nici ca pe o rivală, ci ca pe un om capabil să-și câștige locul.
După șase luni, Iulia coordona recepția și relația cu pacienții. Își închiriase un apartament mic, își administra singură banii și nu mai tresărea când telefonul suna seara.
Într-o zi, în timp ce pregătea dosarele pentru următoarele interviuri, a observat locul în care fusese fotografia lui Mihai.
— Te mai gândești la ea? a întrebat Corina.
— Nu la fotografie, a răspuns Iulia. La femeia care a intrat aici convinsă că nu este bună de nimic.
— Și ce i-ai spune acum?
Iulia a zâmbit.
— Că interviul acela nu i-a oferit doar un serviciu. I-a arătat adevărul de care avea nevoie ca să-și recupereze viața.
Venise la clinică sperând să fie aleasă pentru un post. Plecase, în ziua aceea, alegându-se pentru prima dată pe ea însăși.