Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Bărbatul de lângă cântar mi-a cercetat încărcătura și a clătinat din cap. Mi-a spus că aveam fier amestecat cu tablă și că nu-mi putea oferi decât prețul cel mai mic.
Simțeam că profită de faptul că nu cunoșteam meseria, dar nu eram în poziția de a negocia. Aveam în buzunar 200 de lei împrumutați și acasă mă aștepta o femeie însărcinată, așa că am început să descarc.
Am cărat singur aragazul, cazanul și țevile, până când palmele mi s-au înnegrit de rugină. La ultima bucată de tablă mi-am tăiat un deget, însă mi-am înfășurat batista în jurul lui și am continuat.
Omul a verificat cântarul și mi-a numărat banii pe o tejghea unsuroasă. După ce am scăzut cei 15 lei dați lui nea Costache și benzina consumată, îmi rămâneau opt lei.
Poate că pentru altcineva nu însemnau nimic, dar pentru mine acei opt lei valorau mai mult decât un salariu. Erau dovada că puteam câștiga ceva fără să aștept ca o fabrică să-mi mai deschidă poarta.
În seara aceea am pus banii pe masa din bucătărie și i-am povestit Ilenei tot ce se întâmplase.
— Numai opt lei? a întrebat ea încet.
— Astăzi, da. Dar data viitoare o să știu să sortez fierul și să cer prețul corect.
S-a uitat la degetul meu bandajat și la hainele murdare de ulei.
— Mi-e teamă, Petrică. Dar mi-e și mai teamă să stăm fără să facem nimic.
A doua zi dimineață mi-a lăsat lângă ușă o pereche de mănuși groase și un termos cu ceai. Acela a fost felul ei de a-mi spune că mergea alături de mine.
Timp de două săptămâni am căutat prin cartiere aragaze, calorifere și alte obiecte pe care oamenii voiau să le arunce. Apoi cutia de viteze a ARO-ului a cedat, iar eu nu aveam bani pentru reparație.
Am cumpărat un cal bătrân și o căruță de la un om de la marginea orașului. În dimineața în care am strigat pentru prima dată „Fier vechi!” pe strada unde crescusem, simțeam toate privirile ațintite asupra mea.
Câțiva tineri de la o poartă au început să râdă. Printre ei era Robert, fiul unui vecin, care m-a arătat cu degetul și m-a batjocorit.
Mi s-a urcat sângele în obraji. Am strâns hățurile și am mers mai departe, pentru că în căruță aveam două calorifere, iar acasă Ileana număra zilele până la naștere.
Iarna aceea a fost cumplită. Plecam pe întuneric, străbăteam cartierele prin ger, iar seara desfăceam fiarele în curte și le sortam: cuprul separat, aluminiul separat, fierul și tabla în alte grămezi.
Mâinile îmi crăpau de frig și de rugină. Ileana mi le ungea seara și mă ajuta să notez fiecare cheltuială, fiecare kilogram și fiecare leu câștigat.
La începutul anului 2007 s-a născut Ana. Am ținut-o în brațe cu palmele curățate de trei ori cu peria și mi-am jurat că fata mea nu va ajunge niciodată să numere monede pe mușama.
Am muncit ca un om care nu mai avea voie să piardă. Am învățat prețurile, am aflat unde se plătea corect și nu m-am mai lăsat păcălit la cântar.
Din primele economii am cumpărat un cântar mic și am început să primesc fier chiar în curtea mea. După câțiva ani am închiriat un teren la marginea Sloboziei, apoi am cumpărat prima autoutilitară.
Nu m-am îmbogățit peste noapte. Au fost ani de muncă murdară, datorii, motoare stricate și seri în care adormeam îmbrăcat, dar depozitul a crescut încet.
Am angajat mai întâi un fost muncitor rămas fără serviciu, apoi încă doi. Astăzi, 18 oameni își primesc salariile în fiecare lună de la firma începută cu un aragaz ruginit.
Într-o zi, Robert a apărut la poarta depozitului. Fabrica la care lucra se închisese, iar el venise să mă întrebe dacă aveam un loc și pentru el.
Stătea cu privirea în pământ, exact cum stătusem eu în atelierul lui Sandu.
— Nea Petrică, știu ce am spus atunci. Eram un prost.
Aș fi putut să-l trimit acasă. În schimb, mi-am amintit cum era să fii respins de toată lumea și i-am oferit o șansă.
Robert este astăzi șef de tură și unul dintre cei mai serioși oameni ai mei. N-am uitat ce mi-a spus, dar am ales să nu-i fac altuia ceea ce îmi făcuseră mie.
Pe Sandu l-am căutat imediat ce am câștigat primii bani serioși. I-am pus în față cei 200 de lei și încă pe atât pentru ajutorul oferit când nimeni nu mai credea în mine.
A împins banii în plus înapoi.
— Ți-am dat 200, atât primesc. Restul păstrează-i pentru fata ta.
Ana este acum la facultate. Nu a știut niciodată cum este să te întrebi dacă plătești curentul sau cumperi mâncare, iar eu mi-am ținut jurământul făcut în ziua în care am luat-o prima dată în brațe.
Ileana plătește acum factura fără să se uite cu teamă la sumă. Uneori o privesc și îmi amintesc de noaptea în care plângea cu fața în pernă, crezând că n-o aud.
În biroul meu păstrez și astăzi primul bon primit la centrul de colectare. Scrie pe el 40 de lei, iar banda cu care l-am lipit de perete s-a îngălbenit de mult.
Unii oameni cred că este o glumă. Pentru mine este harta locului din care am plecat și dovada că opt lei câștigați cinstit pot valora, uneori, cât începutul unei vieți noi.
Totul a pornit de la un aragaz ruginit, 200 de lei împrumutați și un om care a refuzat să rămână la pământ.