Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Dan a rămas în prag, cu cheia încă în mână.
Privirea îi alerga prin livingul aproape gol, de la urmele lăsate de mobilă pe podea până la cutiile așezate lângă perete.
— Unde sunt lucrurile mele?
Tata a deschis calm dosarul.
— Ale tale? Hai să vedem.
A scos prima factură.
— Canapeaua: plătită de mine. Masa și cele șase scaune: tot eu. Televizorul, mașina de spălat, uscătorul, covoarele…
— Ați golit casa?! a izbucnit Dan.
— Nu. Am luat bunurile pe care le-am cumpărat pentru fiica mea și pentru nepotul meu și care puteau fi ridicate fără să atingem apartamentul tău.
Doina părea incapabilă să înțeleagă.
— Dar unde mâncăm? Dan mi-a spus că Irina pregătește cina.
Am privit-o.
— Dan mi-a spus că apartamentul este al lui și că, dacă nu-mi convine, să plec la tata.
Am ridicat geanta lui Luca.
— Așa am făcut.
Doina s-a întors spre fiul ei.
— Tu ai dat-o afară cu copilul?
— Mamă, nu e așa. Ea dramatizează tot timpul.
— Am și mesajele, am spus.
Dan s-a întors furios spre mine.
— Irina, termină circul. Pune lucrurile înapoi și discutăm după ce pleacă mama.
Tata a râs scurt.
— Cred că încă n-ai înțeles.
A închis dosarul.
— Fiica mea nu mai locuiește aici.
Pentru prima dată, Dan nu a avut o replică imediată.
S-a uitat spre mine.
— Și unde te duci?
— Acasă la tata, exact cum mi-ai recomandat.
— Cu Luca?
— Evident.
A făcut un pas spre mine.
— Nu hotărăști tu singură ce se întâmplă cu copilul meu.
— Nici tu.
Mi-am scos telefonul.
— Am vorbit deja cu un avocat. De acum înainte, tot ce ține de Luca discutăm civilizat și legal.
Atitudinea lui s-a schimbat.
— Ai vorbit cu un avocat?
— Azi.
— Pentru o ceartă?
M-am uitat la el.
— Nu plec din cauza unei certe, Dan. Plec din cauza felului în care trăiesc de prea mult timp.
În încăpere s-a făcut liniște.
Doina s-a așezat pe una dintre cutii, de parcă picioarele n-o mai țineau.
— Dar eu credeam că vouă vă merge bine…
Am privit-o fără furie.
— Pentru că vedeați o casă frumoasă și un fiu care vă spunea că el plătește tot.
Tata a răsfoit din nou documentele.
— Vrei să știi cât a plătit băiatul tău din lucrurile cu care se lăuda?
— Tată, lasă, am spus.
Nu mai aveam nevoie să-l umilesc.
Dan făcuse asta singur.
Am luat geanta copilului și m-am apropiat de pătuț.
— Plecăm.
Dan mi-a prins privirea.
— Irina, stai puțin.
Tonul lui era diferit.
Mai jos.
— Putem rezolva. M-am enervat. Am spus niște prostii.
— Nu astăzi ai început să le spui.
— Avem un copil.
— Tocmai de aceea plec.
Cuvintele l-au oprit.
L-am luat pe Luca și l-am așezat cu grijă în cărucior.
Dan s-a apropiat.
— Și eu ce fac acum?
M-am uitat în jur.
Apartamentul pe care îl numise de atâtea ori „al lui” îi aparținea în continuare.
Pereții erau ai lui.
Parchetul era al lui.
Camerele erau ale lui.
Exact cum insistase.
— Ce vrei, Dan. E apartamentul tău.
Tata și-a luat dosarul și ultimele două cutii au fost coborâte.
Când am ajuns la ușă, Doina m-a strigat:
— Irina…
M-am întors.
— Îmi pare rău.
Nu știam dacă îi părea rău pentru mine sau pentru ceea ce tocmai descoperise despre fiul ei.
Dar nu mai conta.
Am plecat.
În primele zile la tata am dormit mai mult decât dormisem în luni întregi.
Când Luca se trezea noaptea, tata apărea uneori în ușă.
— Dormi tu. Stau eu cu el puțin.
Nu-mi dădea ordine.
Nu-mi spunea că sunt inutilă.
Nu mă întreba ce am făcut toată ziua.
Pur și simplu mă ajuta.
Dan a început să-mi scrie din a doua zi.
Mai întâi furios:
„Adu lucrurile înapoi.”
Apoi amenințător:
„Nu poți să-mi iei copilul.”
După câteva zile, mesajele s-au schimbat:
„Hai să vorbim.”
„Am exagerat.”
„Putem începe din nou.”
Și, într-o seară:
„Mi-e dor de voi.”
Am citit mesajul și am închis telefonul.
Cu câteva luni înainte, probabil că m-aș fi întors.
Acum știam diferența dintre a-ți fi dor de cineva și a-l respecta.
Am depus cererea de divorț.
Prin avocat am stabilit și tot ceea ce ținea de Luca, fără amenințări și fără jocurile pe care Dan încercase să le facă în primele săptămâni.
Între timp, am început din nou să lucrez.
La început traduceam texte de acasă câteva ore pe zi, cât dormea Luca. Apoi am primit proiecte mai mari.
Prima sumă câștigată de mine după mult timp nu era impresionantă.
Dar când am văzut banii în cont, am plâns.
Nu pentru valoarea lor.
Pentru că erau ai mei.
După aproape un an, eu și Luca ne-am mutat într-un apartament mic, luminos.
Nu avea bucătărie scumpă.
Canapeaua nu era dintr-un catalog.
Masa avea doar patru scaune.
Dar în prima seară am pus cina pe ea și Luca, deja mai mărișor, a început să lovească fericit cu lingurița în tăvița lui.
Am râs.
Nimeni nu mi-a spus că masa nu era pusă cum trebuie.
Nimeni nu a verificat dacă podeaua strălucea.
Nimeni nu mi-a amintit cine „aduce banii”.
Tata venise să ne ajute cu mutarea. Înainte să plece, s-a oprit în ușă.
— Ești bine?
M-am uitat la Luca, apoi în jurul meu.
— Da.
— Ești sigură?
Am zâmbit.
— Acum da.
Mai târziu am aflat că Dan încă locuia în apartamentul bunicii.
Își cumpărase din nou o parte din mobilă.
Nu m-am bucurat că îi fusese greu.
Nu-mi doream răzbunare.
Dar uneori mă gândeam la propoziția aceea:
„Apartamentul meu, regulile mele.”
Avusese dreptate într-o singură privință.
Apartamentul fusese al lui.
Doar că eu confundasem prea mult timp un apartament cu un cămin.
În seara în care am plecat cu Luca am înțeles diferența.
Un apartament poate aparține unui singur om pe o hârtie.
Un cămin este locul în care nimeni nu trebuie să-și câștige dreptul de a fi respectat.