Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am rămas pe coridorul spitalului cu rucsacul verde în brațe și cu plicul lui Victor între degete.
Mihai Petrescu, avocatul lui, nu spunea nimic.
Am desfăcut plicul.
Înăuntru era o singură scrisoare.
„Dragă Andreea,
Dacă citești asta, înseamnă că am plecat. Și probabil ești furioasă fiindcă nu ți-am spus adevărul.
Te rog să mă ierți.
Când ai intrat prima dată în salonul meu și mi-ai spus că ești acolo pentru că nu voiai ca un om să moară singur, am știut că nu vreau să afli cine sunt. Pentru prima dată după foarte mulți ani, cineva stătea lângă mine fără să aștepte nimic.”
M-am oprit.
— Cine era Victor? am întrebat.
Avocatul și-a coborât privirea spre rucsac.
— Deschideți-l.
Am tras fermoarul.
Înăuntru erau fotografii vechi, acte, chei și un caiet gros, cu coperți negre.
Prima fotografie îl arăta pe Victor cu aproape patruzeci de ani mai tânăr, în fața unei clădiri aflate în construcție. Purta cască de protecție și era înconjurat de muncitori.
Pe spatele fotografiei scria o dată și numele unei firme.
Am ridicat privirea.
— Era firma lui?
— Prima dintre ele, a răspuns Mihai. Victor a început ca muncitor în construcții. Apoi și-a făcut propria companie. În timp, a investit în imobiliare și în alte afaceri.
— Cât de bogat era?
Avocatul a ezitat.
— Mult mai bogat decât v-a lăsat să credeți.
Am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare.
Omul care mânca biscuiți de la automat și glumea că halatul de spital era cea mai scumpă haină a lui avea o avere?
— Atunci de ce era singur?
Mihai a oftat.
— Pentru că banii îi aduseseră mulți oameni aproape, dar foarte puțini oameni lângă el.
Victor fusese căsătorit o singură dată. Soția lui murise cu aproape douăzeci de ani în urmă. Nu avuseseră copii.
După aceea, în jurul lui apăruseră rude îndepărtate, cunoștințe și oameni care deveneau brusc foarte atenți când aveau nevoie de ceva.
Cu timpul, Victor se retrăsese.
— Când s-a îmbolnăvit, n-a vrut să anunțe aproape pe nimeni, mi-a spus avocatul. Voia să afle dacă mai exista cineva care putea sta lângă el fără să știe ce deține.
M-am uitat la inelul improvizat de pe deget.
— Și m-a găsit pe mine.
— Nu. Dumneavoastră l-ați găsit pe el.
Am continuat scrisoarea.
„Nu te-am testat, Andreea. Ar fi nedrept să spun asta. Nu te-am adus acolo și nu ți-am întins o capcană. Tu ai apărut pur și simplu.
Ai stat lângă mine când credeai că nu am nimic.
Mi-ai citit când eram prea obosit să vorbesc. Mi-ai adus supă făcută de tine. Ai dormit pe un scaun incomod ca să nu mă trezesc singur.
Și când te-am rugat să-mi fii familie, ai acceptat fără să-mi ceri nimic.
De aceea vreau să-ți las ceva.
Nu pentru că ai devenit soția mea.
Ci pentru că mi-ai amintit, înainte să mor, că bunătatea încă există.”
Mi s-au umplut ochii de lacrimi.
— Ce mi-a lăsat?
Mihai a scos caietul negru din rucsac și mi l-a întins.
Înăuntru era testamentul lui Victor și o listă de proprietăți.
Am citit primele rânduri și m-am oprit.
— Nu se poate.
Victor îmi lăsase o parte importantă din averea lui.
Dar nu aceea m-a făcut să plâng.
Pe pagina următoare exista o clădire încercuită cu pixul.
Un fost hotel mic, aflat la marginea Brașovului.
Lângă el, Victor scrisese:
„Pentru proiectul Andreei.”
— Ce proiect?
Mihai a zâmbit pentru prima dată.
— I-ați povestit într-o seară că, după moartea mamei, v-ați gândit cât de mulți bolnavi ajung să-și petreacă ultimele zile singuri.
Mi-am amintit imediat.
Îi spusesem că, dacă aș avea vreodată bani, aș face un loc în care oamenii fără familie să primească nu doar îngrijire, ci și companie.
Credeam că Victor dormea atunci.
Ascultase fiecare cuvânt.
— Clădirea este a dumneavoastră, a spus Mihai. Iar Victor a lăsat fondurile necesare pentru renovare, dacă decideți să continuați ideea.
Am izbucnit în plâns.
Nu pentru bani.
Pentru că omul acela, în ultimele lui zile, mă ascultase la fel de atent cum îl ascultasem eu.
Câteva luni mai târziu, am intrat pentru prima dată în clădirea renovată.
Nu i-am pus numele meu.
Am numit-o „Casa Victor”.
Un loc pentru oameni grav bolnavi care nu aveau pe nimeni aproape.
Am păstrat o singură cameră exact așa cum mi-o imaginasem în discuțiile noastre: un fotoliu lângă fereastră, o bibliotecă și suficient spațiu pentru ca un voluntar să poată rămâne peste noapte.
În ziua deschiderii, Mihai a venit cu încă un plic.
— L-am găsit între documentele personale ale lui Victor.
Înăuntru era o fotografie de la nunta noastră improvizată.
Eu, în puloverul galben.
Victor, foarte slab, dar zâmbind.
Iar pe degetul meu se vedea mica verighetă făcută din inelul unei doze.
Pe spatele fotografiei, Victor scrisese:
„Șapte zile am avut din nou o familie. Au fost suficiente.”
Am strâns fotografia la piept.
Au trecut câțiva ani de atunci.
Rucsacul verde stă și acum în biroul meu.
Iar inelul acela fără valoare este într-o cutiuță, lângă fotografia noastră.
Aș putea să-mi cumpăr orice bijuterie.
Dar n-am înlocuit-o niciodată.
Pentru că Victor mi-a lăsat bani, proprietăți și o viață pe care nu mi-aș fi imaginat-o.
Dar cel mai valoros lucru pe care mi l-a lăsat nu apare în niciun testament.
Eu am intrat în salonul lui crezând că voi ajuta un necunoscut să nu moară singur.
Nu știam că, în acele șapte zile, doi oameni care pierduseră aproape tot aveau să devină, pentru puțin timp, familia de care amândoi aveau nevoie.