Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Problema era bărbatul cu care plănuise să cumpere o casă.
Și cei 280.000 de lei pe care îi strânsese pentru acel viitor.
S-a uitat la Radu, apoi la soacra care deja se purta de parcă decizia fusese luată.
Și, pentru prima dată, Monica s-a întrebat dacă locuința pe care urma s-o cumpere trebuia să mai fie vreodată „a lor”.
După ce Clara și Bianca au plecat, Monica a rămas în bucătărie, în fața lui Radu.
— De unde știe mama ta că am economii?
Radu și-a frecat ceafa.
— I-am spus doar că ne descurcăm bine.
— Nu asta te-am întrebat.
A urmat o tăcere.
— I-am zis că ai strâns bani pentru apartament.
Monica a simțit cum i se răcește privirea.
— Cât i-ai spus?
— Nu știu… aproximativ.
— I-ai spus de cei 280.000?
Radu n-a răspuns.
Era suficient.
— Sunt economiile mele, Radu. Strânse înainte și după căsătorie. Nu sunt un fond de urgență pentru mama și sora ta.
— Bianca nu-ți cere în fiecare zi.
— Îmi cere patru mii de lei ca să meargă în Turcia!
— E sora mea.
Monica a zâmbit fără veselie.
— Și eu ce sunt?
Radu a ridicat privirea.
— Nu transforma asta într-o dramă.
Replica aceea a durut mai mult decât cererea Clarei.
Monica nu a mai spus nimic.
În seara aceea, Radu s-a culcat convins că discuția se terminase.
Pentru Monica, abia începuse.
A doua zi, în pauza de prânz, a deschis pe laptop folderul în care păstra ofertele apartamentelor pe care le urmărea de luni întregi.
Până atunci le privise mereu gândindu-se la ei doi.
Două dormitoare.
Loc pentru biroul lui Radu.
O bucătărie suficient de mare pentru amândoi.
Pentru prima dată, a schimbat criteriile.
Un singur dormitor.
Un birou mic pentru ea.
O terasă.
Și un singur proprietar.
Monica.
În următoarele zile n-a spus nimic.
A mers la două vizionări și apoi la a treia.
Apartamentul era într-un bloc nou, într-o zonă liniștită din Cluj. Nu era uriaș și nici spectaculos.
Dar când a intrat, lumina după-amiezii cădea peste podeaua din living, iar Monica a avut un sentiment pe care nu-l mai avusese de mult.
Liniște.
— Îl vreau, i-a spus agentului.
A dat avansul din economiile ei.
Câteva zile mai târziu, Radu a aflat.
Monica era în bucătărie când el a intrat cu telefonul în mână.
— Ai transferat o sumă mare din cont.
— Da.
— Pentru ce?
Monica și-a continuat cafeaua.
— Am cumpărat un apartament.
Pentru o secundă, Radu a zâmbit.
— Serios? De ce nu mi-ai spus? În sfârșit! Unde este?
— Nu noi am cumpărat.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Cum adică?
Monica l-a privit.
— Eu am cumpărat.
Radu a rămas nemișcat.
— Monica, banii aceia erau pentru casa noastră.
Și atunci a venit momentul în care ea a înțeles cât de diferit vedeau lucrurile.
Când mama lui voia bani pentru Bianca, economiile Monicăi erau „banii familiei”.
Acum, când Monica îi folosise pentru ea însăși, deveniseră brusc „banii casei lor”.
— Te înșeli, Radu. Erau banii mei. Familia trebuia să fie ceea ce construim împreună.
— Dar suntem căsătoriți!
— Tocmai de asta am așteptat să mă aperi.
El a tăcut.
— Nu ți-am cerut să te cerți cu mama ta. Nu ți-am cerut să alegi între noi. Ți-am cerut doar să-i spui că nu are dreptul să decidă ce fac eu cu banii mei.
— Puteam să rezolvăm.
— Ai avut trei ani.
Radu s-a așezat.
Pentru prima dată nu mai avea o replică pregătită.
Telefonul lui a sunat.
Pe ecran apărea „Mama”.
Monica aproape că a râs.
Radu a respins apelul.
După câteva secunde, telefonul a sunat din nou.
— Răspunde, i-a spus Monica.
— Nu acum.
— Ba acum.
Radu a răspuns.
Vocea Clarei s-a auzit imediat, suficient de tare încât Monica să distingă cuvintele.
— Ai vorbit cu ea? Bianca trebuie să plătească rezervarea până mâine!
Monica s-a uitat la soțul ei.
De data aceasta, Radu a spus:
— Mamă, nu.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Cum adică „nu”?
— Monica nu plătește vacanța Biancăi.
— Radu, femeia aia te întoarce împotriva familiei tale!
Monica a închis ochii o clipă.
Prea târziu.
Radu spusese în sfârșit ceea ce trebuia să spună de la început, dar numai după ce înțelesese că își pierdea soția.
— Mamă, termină, a spus el.
A închis.
Apoi s-a uitat spre Monica.
— Vezi? Pot pune limite.
— Acum poți.
— Atunci hai să reparăm lucrurile.
Monica a clătinat încet din cap.
— Nu apartamentul a schimbat lucrurile, Radu. Nici mama ta. Tu le-ai schimbat de fiecare dată când ai tăcut.
În weekend și-a făcut bagajele.
Nu multe.
Hainele, laptopul, câteva cărți, fotografiile părinților și cana din care își bea cafeaua în fiecare dimineață.
Radu o urmărea din prag.
— Chiar pleci?
— Da.
— Și noi?
Monica a închis valiza.
— „Noi” nu poate exista doar când trebuie să plătesc eu.
Radu și-a coborât privirea.
De data aceasta, Monica nu mai aștepta niciun răspuns.
Când a intrat în noul apartament, nu avea încă mobilă.
În living erau doar câteva cutii, o lampă și o saltea care urma să fie montată seara.
A deschis larg ferestrele.
De undeva, din oraș, se auzea traficul.
Telefonul a vibrat.
Mesaj de la Clara:
„Sper că ești mulțumită. Ai distrus familia.”
Monica l-a citit o singură dată.
Apoi l-a șters.
După câteva minute a venit alt mesaj.
De la Radu.
„Îmi pare rău. Am crezut că dacă evit conflictele, păstrez pacea.”
Monica s-a uitat mult la ecran înainte să răspundă.
„Nu păstrai pacea. Doar mă lăsai pe mine să plătesc prețul ei.”
A pus telefonul jos.
S-a apropiat de fereastră și a privit luminile Clujului aprinzându-se una câte una.
Ani întregi strânsese bani pentru o casă în care să construiască o familie.
Nu se gândise niciodată că aceiași bani aveau să-i cumpere ceva la fel de important:
libertatea de a nu rămâne într-un loc în care respectul trebuia negociat.
În seara aceea și-a băut cafeaua din cana adusă de acasă, așezată pe podeaua livingului gol.
Nu avea încă masă.
Nu avea perdele.
Nu avea nici măcar toate becurile montate.
Dar avea cheia în palmă.
Și, pentru prima dată după mult timp, nimeni nu putea intra fără să o întrebe.