Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Laura s-a ridicat brusc de la masă când l-a văzut pe Andrei.
Pentru prima dată în toată seara, expresia ei sigură s-a fisurat.
— Ce cauți tu aici? a întrebat.
Andrei a rămas în prag, cu sticla de vin în mână.
— Am primit o invitație la o cină de familie. Am crezut că foștii parteneri sunt bineveniți.
Liniștea care a urmat a fost atât de apăsătoare, încât se auzea doar tic-tacul ceasului din sufragerie.
Laura s-a întors spre mine.
— Tu l-ai adus?
— Da, am răspuns calm. Mi-ai explicat de atâtea ori că oamenii importanți din trecut trebuie să rămână la masa familiei. Am vrut doar să respect regula.
— Nu este același lucru.
— De ce nu?
Laura și-a strâns buzele. Nu avea un răspuns care să nu sune exact ca o recunoaștere a nedreptății.
Andrei a făcut un pas înăuntru, fără să se uite triumfător la ea.
— Iulia mi-a spus pe scurt ce se întâmplă. N-am venit să te pun într-o situație neplăcută, Laura. Am venit doar fiindcă mi s-a părut că cineva trebuie să-ți arate cum se simte.
Fața Laurei s-a înroșit.
— Nu ai niciun drept să vorbești despre familia mea.
— Am avut cândva dreptul să fac parte din viața ta, a spus el liniștit. Dar n-am intrat aici ca să mă prefac că acel lucru îmi dă vreun loc în prezentul tău.
A pus sticla de vin pe o măsuță de lângă ușă.
— Asta este diferența.
Cristina și-a ridicat privirea. Până atunci stătuse tăcută, cu mâinile strânse în poală.
— Laura, a spus ea încet, nici eu nu mai vreau să vin la aceste mese.
Toți s-au întors spre ea.
— Te rog să nu mă mai inviți ca să demon demonstrezi ceva despre Matei sau despre Iulia. Nu vreau să fiu motivul pentru care o altă femeie se simte nedorită.
Laura a rămas cu gura întredeschisă.
— Cristina, eu doar…
— Știu ce ai vrut, a spus ea. Dar nu mai vreau să fac parte din asta.
Apoi s-a uitat spre mine.
— Îmi pare rău că n-am avut curajul să spun mai devreme.
— Nu tu trebuia să oprești situația, i-am răspuns. Dar îți mulțumesc că o faci acum.
Matei s-a ridicat încet. Îl vedeam cât de greu îi era, însă de data aceasta nu și-a mai ferit privirea.
— Mamă, Iulia are dreptate. Și eu am greșit.
Laura a clătinat din cap.
— Eu am vrut doar ce e mai bine pentru tine.
— Nu. Ai vrut ce credeai tu că este mai bine pentru mine, fără să mă întrebi vreodată ce îmi doresc.
A luat mâna mea într-a lui.
— Eu mi-am ales soția. Iar dacă nu poți să o respecți, nu ne mai poți cere să venim la mesele tale.
Cuvintele lui au schimbat ceva în mine. Nu ștergeau toți anii în care mă lăsase singură, dar era prima dată când își asuma clar ce trebuia să facă.
Laura a privit masa frumos aranjată, rudele care tăceau și pe Cristina, care își luase deja geanta.
— Poate am mers prea departe, a spus ea.
— Ai mers prea departe cu ani în urmă, i-am răspuns. Nu m-a deranjat că Matei a avut un trecut. Toți avem unul. M-a durut că l-ai folosit de fiecare dată ca să-mi arăți că eu nu sunt suficientă pentru prezentul lui.
Andrei a dat din cap spre mine.
— Cred că rolul meu aici s-a încheiat.
Înainte să plece, s-a uitat spre Laura.
— Îți doresc să fii bine. Dar sper să nu mai uiți niciodată cât de ușor este să rănești pe cineva când îl tratezi ca pe o comparație.
După plecarea lui, cina s-a încheiat repede. Nimeni nu mai avea poftă de mâncare, iar Laura nu a mai încercat să oprească pe nimeni.
În mașină, Matei a condus câteva minute în liniște.
— Îmi pare rău, a spus în cele din urmă. Era mai ușor să te rog pe tine să suporți decât să mă cert cu mama.
— Știu, i-am răspuns. Și tocmai asta m-a rănit.
— Nu se mai întâmplă.
— Nu vreau să-mi promiți. Vreau să văd.
A dat din cap.
— Ai dreptate.
La următoarea aniversare de familie, Laura a făcut o singură încercare.
— Cristina făcea tortul lui Matei într-un anumit fel…
Matei a ridicat privirea.
— Mamă.
Un singur cuvânt. Fără țipete, fără amenințări.
Laura s-a oprit. S-a uitat spre mine, apoi și-a coborât ochii.
— Îmi pare rău, Iulia.
Nu am devenit cele mai bune prietene și nici nu era nevoie. Nu avea obligația să mă considere femeia perfectă pentru fiul ei.
Avea însă obligația să respecte faptul că el mă alesese.
Iar eu am înțeles ceva în seara aceea: uneori nu trebuie să ridici vocea ca să oprești o umilință. Este suficient să pui o oglindă în fața celui care te rănește și să-l lași să vadă, pentru câteva clipe, exact ce ți-a servit ani întregi.