Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Marina a rămas cu cutia de medicamente în mână.
— Tocmai de aceea trebuie să plec? Pentru că am observat că tratamentul dumneavoastră nu are sens?
Dorian și-a trecut mâna peste față.
— Pentru că în casa asta, oamenii care observă prea multe ajung să fie îndepărtați.
— Eu nu sunt „oamenii din casa asta”. Sunt asistenta dumneavoastră.
— Nu mai ești, de mâine.
Marina a pus cutia pe noptieră.
— Bine. Dar înainte să plec, vreau să-mi spuneți un singur lucru: cine v-a dat medicamentele?
Dorian a tăcut atât de mult, încât ea a crezut că nu va primi niciun răspuns.
— Fratele meu, Vlad, se ocupă de tot de când am avut accidentul. Medici, acte, afaceri, programări.
— Este medic?
— Nu. Dar spune mereu că face doar ce recomandă medicii.
Marina s-a uitat din nou spre fiole.
— Atunci sunați medicul care vi le-a prescris. Acum.
Dorian a zâmbit fără bucurie.
— Nu primesc ordine de la angajații mei.
— Atunci considerați că nu mai sunt angajata dumneavoastră.
A ieșit din cameră cu inima bătându-i nebunește. Știa că își putea pierde slujba și singura șansă de a plăti tratamentul mamei. Dar nu putea pleca liniștită, știind că omul acela se înrăutățea sub ochii ei.
În bucătărie, menajera o aștepta.
— Ai făcut bine că ai tăcut până acum, i-a șoptit. Nu te pune cu domnul Vlad.
— Ce știi despre tratamentul lui Dorian?
Femeia s-a albit la față.
— Nimic. Și nici tu nu ar trebui să știi.
În noaptea aceea, Marina nu a dormit. A verificat încă o dată schema de tratament pe care o ținea minte și a sunat un fost profesor de la școala postliceală. Nu i-a spus numele pacientului. I-a descris simptomele, febra repetată, recuperarea fără progres și combinația de medicamente.
Profesorul a tăcut câteva secunde.
— Fără investigații nu pot spune nimic sigur, Marina. Dar pacientul are nevoie urgent de o a doua opinie, de imagistică nouă și de un medic care nu depinde de familie.
Dimineața, Marina și-a pus uniforma în geantă, hotărâtă să nu se mai întoarcă.
Când a coborât, Dorian o aștepta în salonul mic de la parter. Pe masă se aflau aceleași cutii de medicamente și telefonul lui.
— Am sunat medicul, a spus el.
Marina s-a oprit.
— Și?
— A spus că nu el a schimbat tratamentul.
A simțit cum i se răcește pielea pe brațe.
— Atunci cineva a făcut-o fără să știe.
Dorian s-a uitat pe fereastră, spre curtea în care fratele lui își lăsase mașina în fiecare dimineață, timp de patru ani.
— Vlad a venit personal cu medicamentele acum două săptămâni.
În aceeași clipă, ușa s-a deschis.
Vlad Petrescu a intrat sigur pe el, cu un costum impecabil și un zâmbet rece. Era mai tânăr decât Dorian, dar purta deja aerul bărbatului care se obișnuise să decidă în locul altora.
— Văd că avem o discuție serioasă, a spus el.
Dorian a arătat spre cutii.
— De unde sunt acestea?
Vlad a privit medicamentele doar o clipă.
— Pentru somn și durere. De ce?
— Medicul spune că nu le-a prescris.
Zâmbetul lui s-a stins.
— Poate medicul a uitat.
Marina a făcut un pas înainte.
— Nu a uitat. Iar combinația îi poate întârzia recuperarea și îi poate ascunde simptomele.
Vlad a privit-o de sus în jos.
— Tu ești asistentă, nu specialist.
— Tocmai de aceea am cerut o a doua opinie.
Dorian s-a întors spre fratele lui.
— Ai schimbat tratamentul meu?
— M-am asigurat că nu te forțezi. După accident, aveai nevoie să stai liniștit.
— Patru ani?
Vlad și-a încordat maxilarul.
— Cineva trebuia să țină afacerile în picioare.
Pentru prima dată, Dorian nu și-a coborât privirea.
— Ai vrut să le ții pentru tine.
Vlad a plecat fără să răspundă. Dar înainte să închidă ușa, i-a aruncat Marinei o privire care i-a confirmat că făcuse alegerea corectă.
În aceeași după-amiază, Dorian a acceptat să fie consultat de un medic independent din Cluj. Investigațiile au arătat ceea ce Marina bănuise: recuperarea lui fusese gestionată greșit, iar o complicație postoperatorie nu fusese urmărită cum trebuie.
Nu era o sentință. Putea fi tratată.
Au urmat săptămâni de consultații, proceduri, fizioterapie și răbdare. Dorian nu s-a vindecat peste noapte, dar febra a dispărut treptat, a început să doarmă mai bine și a putut, pentru prima dată după ani, să meargă singur până la poarta casei.
Vlad a fost scos din administrarea firmei. Dorian a cerut auditarea tuturor deciziilor luate în numele lui, fără să transforme totul într-un spectacol.
Într-o dimineață, Marina a găsit pe masa din bucătărie un plic și un bilet.
„Tratamentul mamei tale este achitat. Nu este milă. Este plata pentru faptul că ai avut curajul să faci ceea ce alții nu au făcut: să-mi spui adevărul.”
Marina l-a găsit pe Dorian lângă fereastră, cu o cafea în mână.
— Nu pot accepta asta.
— Poți.
— Eu doar mi-am făcut meseria.
— Exact. Iar eu am uitat prea mult timp cât valorează un om care își face meseria fără să se teamă de numele din fața lui.
Marina a zâmbit ușor.
— Atunci suntem chit.
Dorian a clătinat din cap.
— Nu cred că vom fi vreodată.
Nu devenise brusc un alt om. Iar Marina nu era femeia care îl salvase singură.
Fusese doar persoana care îl privise ca pe un pacient, nu ca pe un fost om puternic, un om bogat sau o poveste despre care ceilalți șopteau prin bucătărie.
Iar uneori, adevărata vindecare începe exact în clipa în care cineva are curajul să spună: „Ceva nu este în regulă.”