Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Julieta a clipit de câteva ori, de parcă nu auzise bine.
— Poftim?
— Ana are dreptate, a repetat Radu. De ani întregi veniți aici fără să aduceți nimic. Ea cumpără, gătește, strânge masa și spală după toată lumea. Nu e corect.
— Suntem familie! a spus Julieta.
— Exact, am răspuns eu. Familia contribuie. Nu se comportă ca la un restaurant unde altcineva plătește mereu nota.
Carmen a râs scurt.
— Am condus aproape două ore și acum vrei să mergem la cumpărături?
— Dacă vreți să mâncați, da.
Diana a privit grătarul rece, apoi lista de pe tablă.
— Și dacă comandăm ceva?
— Perfect, a spus Radu. Fiecare familie își plătește comanda.
Julieta s-a înroșit.
— N-am fost niciodată tratată atât de urât în casa propriului meu fiu.
— Este și casa mea, am spus calm. Iar eu nu mai vreau să fiu singura persoană care muncește în fiecare weekend pentru toți ceilalți.
Pentru câteva secunde, nimeni nu a spus nimic. Apoi Carmen și-a lăsat geanta pe terasă.
— Bine. Eu iau carnea. Diana, tu ce poți cumpăra?
— Salate, pâine și băuturi.
S-au uitat spre mama lor.
— Tu ce aduci?
Julieta părea ofensată de întrebare.
— Eu sunt mama voastră.
— Știm, a spus Diana. Dar suntem trei familii.
Până la urmă, Julieta a venit înapoi de la magazin cu două pungi mari de chipsuri și o cutie de prăjituri.
Le-a pus pe masă cu un aer triumfător.
— Am contribuit.
— Mulțumim, i-am spus. Copiii se vor bucura.
Grătarul a început mai târziu decât plănuise ea, dar a început. Carmen a pregătit frigăruile, Diana a făcut salata, Radu s-a ocupat de carne, iar copiii mai mari au pus masa.
Pentru prima dată după mult timp, eu am stat zece minute pe terasă cu un pahar de limonadă, fără să alerg între bucătărie și curte.
După masă, Julieta s-a ridicat.
— Mă duc să mă odihnesc.
Radu a arătat spre masă.
— Mai întâi strângem.
— Eu nu spăl vase când sunt invitată.
— Atunci data viitoare poți veni câteva ore, nu pentru tot weekendul, am spus. Cine rămâne ajută.
M-a privit ca și cum tocmai îi luasem ceva ce i se cuvenea.
— Încerci să mă alungi?
— Nu. Încerc să pun limite.
— Tot aia este.
— Nu este, mamă, a spus Radu. Este casa noastră și avem dreptul să ne fie bine în ea.
A doua zi dimineață, Julieta a coborât târziu.
— Cafeaua unde este?
I-am arătat aparatul.
— Acolo. Cafea, lapte și ouă sunt în frigider.
S-a uitat spre bucătărie.
— Și micul dejun?
— Suntem cu toții în weekend.
Carmen a început să râdă.
— Mamă, hai că îți fac eu două ouă.
Diana i-a întins o tigaie.
— Sau ni le facem fiecare.
Pentru prima dată, chiar și fiicele Julietei începuseră să înțeleagă cât de absurdă fusese situația.
Duminică după-amiază, când au plecat, curtea era curată. Gunoiul fusese strâns, vasele erau spălate, iar paturile fuseseră făcute de cei care dormiseră în ele.
Eu nu eram epuizată.
Julieta s-a oprit lângă mine înainte să urce în mașină.
— Să știi că nu mi-a plăcut deloc weekendul ăsta.
Am zâmbit.
— Mie mi-a plăcut foarte mult.
M-a privit lung.
— Te-ai schimbat.
— Nu. Doar am încetat să confund bunătatea cu obligația.
Trei săptămâni mai târziu, Radu a primit un mesaj de la ea:
„Ne gândeam să venim sâmbătă la grătar. Ce să aducem?”
L-am citit de două ori.
Apoi am răspuns:
„Carne, pâine și ceva de băut ar fi perfect.”
Sâmbătă au venit cu două mașini, nu cu trei. Au adus carne, salată, sucuri, o prăjitură și două pungi de cărbuni.
Julieta a intrat în bucătărie, a privit în jur și, pentru prima dată, nu a mutat nimic.
— Unde vrei să pun prăjitura? m-a întrebat.
— Pe masă este bine.
A pus-o acolo. Apoi s-a întors spre mine.
— Mulțumesc că ne primiți.
Poate nu devenisem cele mai bune prietene. Dar învățase, în sfârșit, că timpul meu, munca mea și casa noastră nu îi aparțineau automat.
De atunci, când Julieta anunță un grătar, nu mai întreabă:
— Ce gătești?
Întreabă:
— Ce să aduc?