Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Ușile liftului s-au deschis complet.
Mihai a ieșit grăbit, încă îmbrăcat în halatul alb. A făcut doi pași, apoi m-a văzut.
Privirea i-a coborât spre pata mare de cafea de pe costumul meu.
Apoi s-a mutat spre tânăra din fața mea.
Și s-a oprit.
Pentru o secundă, nimeni n-a spus nimic.
Stagiara a fost prima care și-a revenit.
— Mihai!
A alergat spre el și l-a prins de braț.
— În sfârșit! Spune-le cine sunt! Femeia asta m-a provocat și acum încearcă să mă facă de râs!
Mihai s-a uitat la mâna ei.
— Dă-mi drumul.
— Ce?
— Am spus să-mi dai drumul.
Tânăra și-a retras mâna.
În jurul nostru se adunaseră deja câteva asistente și angajați. Nea Ghiță rămăsese lângă recepție.
Stagiara încercă să zâmbească.
— Mihai, spune-i. Spune-i că sunt—
— Ce să-i spun?
Ea încremeni.
— Cine sunt eu.
Mihai și-a trecut mâna peste frunte.
— Cred că tocmai ai făcut o greșeală foarte mare.
— Eu?!
El s-a întors spre mine.
— Cătălina…
— Nu, l-am oprit. Mai întâi răspunde-i ei.
Stagiara ne privea când pe unul, când pe celălalt.
— Ce se întâmplă?
Mihai a inspirat adânc.
— Femeia pe care tocmai ai umilit-o este Cătălina Ionescu.
Tânăra ridică din umeri.
— Și?
Mihai ezită o fracțiune de secundă.
— Soția mea.
Paharul gol îi alunecă din mână și căzu pe marmură.
— Nu…
M-am uitat la Mihai.
— Se pare că domnișoara avea alte informații.
Fața lui se schimbase.
Și atunci am înțeles că problema era mult mai mare decât aroganța unei stagiare.
— Mihai, am spus. Ai avut o relație cu ea?
N-a răspuns.
Nu era nevoie.
Tânăra făcu un pas înapoi.
— Mi-ai spus că mariajul vostru s-a terminat!
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— I-ai spus asta?
— Cătălina, putem discuta în birou.
— Nu.
Vocea mea a răsunat mai tare decât intenționasem.
— Ea m-a umilit în mijlocul spitalului folosindu-se de numele tău. A amenințat un angajat și a filmat pacienți și personal fără permisiune. Apoi mi-a aruncat cafeaua pe haine și a mințit că eu am împins-o.
Am făcut o pauză.
— Dacă a avut curajul să facă toate astea, înseamnă că cineva a făcut-o să creadă că este protejată.
Mihai și-a coborât privirea.
Asta mi-a fost suficient.
Tânăra începu să plângă.
— El mi-a spus că o să divorțeze! Mi-a spus că voi avea un loc aici după terminarea stagiului!
Murmurele din jur au devenit mai puternice.
Mihai s-a întors spre ea.
— Oprește-te.
— De ce? Acum vrei să tac?!
Pentru prima dată, aroganța ei dispăruse complet.
Am privit-o și, oricât de furioasă eram, am înțeles ceva.
Nu era singura care mă mințise.
M-am întors spre una dintre asistentele-șefe.
— Vă rog să anunțați Resursele Umane. Până la finalizarea unei cercetări disciplinare, domnișoara nu mai desfășoară activitate în spital.
Stagiara m-a privit uluită.
— Tu nu poți face asta!
Mihai a închis ochii.
— Ba poate.
— De ce?
M-am uitat la ea.
Nu mai vedeam niciun motiv să ascund adevărul.
— Pentru că spitalul acesta a fost construit de tatăl meu. Iar după moartea lui, responsabilitatea pentru el mi-a revenit mie.
Fața tinerei deveni albă.
Privirea ei s-a dus spre costumul meu pătat, apoi spre nea Ghiță, apoi spre telefonul cu care filmase.
Totul începea să capete sens.
Dar eu nu terminasem.
M-am întors spre Mihai.
— Iar tu îți delegi atribuțiile executive până când consiliul analizează situația.
— Cătălina…
— Nu amestec căsnicia noastră cu spitalul. Tocmai de aceea nu te concediez într-un hol și nu transform asta într-un spectacol. Dar există suficiente întrebări despre relația ta cu o stagiară aflată într-o instituție pe care o conduci.
Mihai nu mai avea nimic de spus.
Atunci l-am văzut pe Andrei apropiindu-se.
— Ce s-a întâmplat?
S-a uitat la mine, la cafeaua de pe costum și apoi la Mihai.
— O poveste lungă, i-am spus.
Mi-am scos sacoul pătat.
Andrei mi-a întins discret halatul lui.
— Ia-l. Măcar până te schimbi.
L-am pus pe umeri.
Înainte să plec, m-am oprit lângă nea Ghiță.
— Sunteți bine?
Bătrânul a dat din cap.
— Eu da, doamnă. Dar dumneavoastră?
Întrebarea lui aproape m-a făcut să râd.
În mai puțin de zece minute aflasem că soțul meu mă înșela, fusesem umilită în fața unui hol întreg și descoperisem că numele familiei mele fusese folosit ca armă împotriva propriilor angajați.
— O să fiu, i-am răspuns.
Am trecut pe lângă Mihai.
— Cătălina, te rog. Măcar ascultă-mă.
M-am oprit.
— Diseară.
Ochii i s-au ridicat spre mine.
— Atunci îmi spui tot. Fără jumătăți de adevăr. Fără „a fost o greșeală”. După aceea voi hotărî dacă mai există ceva între noi care merită salvat.
Am plecat înainte să-mi răspundă.
În toaleta de la etaj, am stat câteva minute în fața oglinzii.
Costumul alb era distrus.
Machiajul aproape inexistent după călătorie.
Iar femeia din oglindă tocmai descoperise că viața ei nu era ceea ce crezuse.
Totuși, nu părea învinsă.
Am deschis robinetul și am început să curăț cafeaua de pe mâini.
Mi-am amintit ceva ce tata îmi spusese când eram foarte tânără:
„Puterea nu se vede în felul în care îi tratezi pe cei care te pot ajuta. Se vede în felul în care îi tratezi pe cei de la care nu ai nimic de câștigat.”
În acea dimineață, o stagiară îmi arătase exact cine era.
Dar, fără să vrea, îmi arătase și cine devenise soțul meu.
Și acesta era adevărul care mă durea cel mai tare.
Când am ieșit din nou pe hol, viața spitalului revenise deja la normal.
Medicii alergau între secții. Telefoanele sunau. O asistentă împingea un cărucior cu medicamente.
Nea Ghiță era din nou la postul lui.
Am trecut pe lângă el, iar omul mi-a zâmbit.
I-am zâmbit și eu.
În ziua aceea am intrat în spital dorind să-i fac soțului meu o surpriză.
În schimb, surpriza mă aștepta pe mine.
Și poate că a fost mai bine așa.
Pentru că uneori o singură pată de cafea scoate la lumină lucruri pe care ani întregi de căsnicie au reușit să le ascundă.