Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Clanța s-a apăsat.
Ușa dormitorului s-a deschis, iar eu mi-am ținut respirația, convinsă că nimic din ce urma să văd nu mă mai putea surprinde.
M-am înșelat.
Din cameră a ieșit un bărbat de vreo cincizeci de ani, îmbrăcat elegant, cu un dosar gros sub braț.
Nu-l mai văzusem niciodată.
— Cine sunteți? am întrebat.
Bărbatul s-a oprit.
Cristina și Mihai s-au privit.
Pentru prima dată, soțul meu părea cu adevărat speriat.
— Elena, hai să discutăm calm, a spus el.
— Despre ce? Despre femeia care poartă halatul meu sau despre bărbatul ascuns în dormitorul nostru?
Cristina și-a scos repede halatul.
— Nu sunt amanta lui Mihai.
Am râs scurt.
— Atunci ce cauți aici?
— Sunt avocat.
Am rămas cu privirea fixată asupra ei.
— Avocat?
Bărbatul cu dosarul interveni:
— Eu sunt consultant imobiliar. Am venit pentru documentele apartamentului.
Atunci am simțit că podeaua îmi fuge de sub picioare.
— Ce documente?
Mihai își trecu mâna peste față.
— Elena, oricum urma să vorbim.
— Când? După ce vă terminați întâlnirea secretă în dormitorul meu?
— Pregătesc divorțul.
Cuvintele au venit atât de simplu, încât pentru câteva secunde n-am reacționat.
Zece ani de căsnicie reduși la trei cuvinte.
— De când?
— De ceva vreme.
— Și apartamentul?
Nimeni nu răspundea.
M-am uitat la dosarul din mâna bărbatului.
— Ce faceți cu apartamentul?
Cristina interveni:
— Mihai analizează posibilitatea vânzării după separare.
— Analizează?
Am făcut un pas spre ei.
— Este și casa mea.
Mihai și-a recăpătat puțin din siguranță.
— Actele sunt mai complicate decât crezi.
Asta m-a făcut să încremenesc.
Nu divorțul.
Nu Cristina.
Ci felul în care spusese acea propoziție.
Prea sigur.
— Arată-mi dosarul.
— Elena…
— Arată-mi.
Bărbatul s-a uitat spre Mihai, apoi spre Cristina.
Ezita.
A fost suficient.
M-am apropiat și am luat dosarul de pe măsuța din dormitor.
Prima pagină era o evaluare a apartamentului.
Pe următoarea apărea o estimare de preț.
Apoi un proiect de vânzare.
Am început să citesc mai repede.
Și atunci am văzut ceva care mi-a înghețat sângele.
Numele meu.
Sub el, semnătura mea.
Sau ceva care semăna aproape perfect cu ea.
Mi-am ridicat încet privirea.
— Ce este asta?
Mihai păli.
Cristina se întoarse brusc spre el.
— Mihai, mi-ai spus că Elena văzuse documentul.
— L-a văzut.
— Nu am văzut nimic!
Camera amuți.
M-am uitat din nou la hârtie.
Semnătura era foarte asemănătoare cu a mea, dar eu știam fiecare buclă, fiecare mișcare a pixului.
Nu era semnătura mea.
— Cine a făcut asta?
— Nu dramatiza, spuse Mihai. Este doar o variantă de lucru.
— Cu semnătura mea?
Cristina luă documentul și îl privi atent.
Expresia ei se schimbase.
— Mihai… asta nu era în materialele pe care mi le-ai trimis.
El ridică vocea:
— Nu s-a depus nicăieri!
— Încă, am spus.
Atunci am înțeles.
Întâlnirea nu era despre o aventură.
Era despre cum urma să fiu scoasă din propria viață cât mai convenabil.
— Și Luca? am întrebat.
Mihai a tăcut.
— Ce-i cu Luca?
— Spune-i, interveni Cristina.
Mihai o privi furios.
— Nu te băga.
— Sunt deja implicată.
M-am uitat la ea.
— Ce trebuia să-mi spună?
Cristina a inspirat.
— Mihai mi-a spus că după divorț intenționează să ceară ca Luca să locuiască în principal cu el.
Am simțit o durere scurtă în piept.
Acolo era adevărata lovitură.
Casa era una.
Căsnicia era alta.
Dar copilul meu…
— Ai plănuit și asta?
— Este și fiul meu, Elena.
— Și de aceea pregătești totul pe ascuns?
Mihai nu mi-a răspuns.
Am închis dosarul.
În mod ciudat, nu mai tremuram.
— Bine.
El se încruntă.
— Ce înseamnă „bine”?
— Înseamnă că am înțeles.
Mi-am luat geanta și tortul pe care îl adusesem pentru omul care tocmai încerca să-mi demonteze viața bucată cu bucată.
— Unde pleci?
M-am întors spre el.
— Să-mi găsesc propriul avocat.
În următoarele zile n-am făcut scandal.
N-am postat nimic.
N-am sunat rudele.
Am strâns documente.
Extrase de cont. Facturi. Contracte. Dovezi ale banilor investiți de mine în apartament. Mesajele în care Mihai îmi cerea bani pentru renovări și rate.
Și, cel mai important, fotografia documentului cu semnătura care nu-mi aparținea.
Avocata mea a studiat totul aproape două ore.
La final și-a scos ochelarii.
— Nu semnați absolut nimic de acum înainte.
— Poate vinde apartamentul?
— Nu așa cum crede el.
A urmat o perioadă grea.
Mihai a încercat întâi să mă convingă că exagerasem.
Apoi că documentul fusese doar o schiță.
După aceea a devenit furios.
Dar lucrurile nu mai puteau fi ascunse.
Demersurile privind apartamentul au fost contestate, iar problema semnăturii a devenit ceva ce Mihai nu mai putea explica printr-un simplu „ai înțeles greșit”.
Iar când a realizat că păstrasem dovezi despre contribuțiile mele financiare, siguranța lui s-a evaporat.
Divorțul a durat luni.
Nu a fost spectaculos.
A fost obositor.
Au existat avocați, acte, termene și discuții în care doi oameni care cândva se iubeau vorbeau despre viața lor ca despre niște coloane într-un tabel.
Dar la final, Mihai nu a obținut ceea ce pregătise în secret.
Situația apartamentului a fost soluționată ținând cont și de contribuțiile mele, iar drepturile mele nu au dispărut doar pentru că el își imaginase că poate pregăti totul fără mine.
În privința lui Luca, lucrurile au fost și mai simple.
Fiul nostru avea nevoie de ambii părinți, nu de războiul nostru.
Am stabilit un program clar și am refuzat să-l transform într-o armă.
În ziua în care am primit ultimele acte, am stat mult timp în mașină.
M-am gândit la ziua în care mă întorsesem acasă cu un tort de ciocolată, convinsă că cea mai mare nenorocire pe care o puteam găsi era o amantă.
Cât de simplă mi se părea acum acea variantă.
Telefonul a vibrat.
Era Mihai.
„Putem vorbi?”
Am privit mesajul câteva secunde.
Apoi am pus telefonul deoparte.
Nu mai aveam nevoie de explicații.
Uneori trădarea nu vine cu parfum străin pe pernă.
Uneori vine într-un dosar, cu numele tău scris deasupra și cu o semnătură care seamănă perfect cu a ta.
Iar eu avusesem norocul să mă întorc acasă cu o zi mai devreme.