Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Bărbatul de lângă cele două sacoșe era tata.
Dar nu mai semăna cu omul care alergase după bicicleta mea.
Părul îi albise aproape complet. Umerii îi erau căzuți, iar mâinile acelea mari, care odinioară mă ridicau de la pământ ca pe un fulg, păreau acum umflate și obosite.
M-a privit câteva secunde.
— Ai crescut, băiete.
Aveam douăzeci de ani, dar în clipa aceea m-am simțit din nou copilul desculț care alergase după Dacie.
Doar că de data aceasta nu m-am repezit spre el.
— Ai venit în concediu?
Tata a clătinat din cap.
— Nu. Am venit acasă.
Am privit cele două sacoșe.
— Definitiv?
A zâmbit obosit.
— Definitiv.
Era promisiunea pe care o auzisem toată copilăria.
Numai că venise cu treisprezece ani prea târziu.
Mama a ieșit din casă și, când l-a văzut, și-a dus mâna la gură.
— Ilie…
El n-a spus nimic. A lăsat capul în jos.
Bunica nu mai era acolo să-l întâmpine. Murise cu doi ani înainte.
Tata s-a uitat instinctiv spre locul ei de pe prispă.
— N-am apucat…
Mama s-a apropiat și i-a luat una dintre sacoșe.
— Intră.
Primele zile au fost ciudate.
Locuiam sub același acoperiș cu propriul meu tată și totuși nu știam ce să-i spun.
Dimineața mă întreba dacă vreau cafea.
Eu spuneam „da”.
La prânz mă întreba cum merge facultatea.
Eu răspundeam „bine”.
Seara stăteam amândoi pe prispă și priveam ulița.
Doi bărbați care purtau același nume de familie și nu știau cum să recupereze anii dintre ei.
Apoi am început să observ lucruri.
Tata se ridica greu de pe scaun.
Uneori își freca încheieturile pe ascuns. Alteori tușea până îi dădeau lacrimile, apoi spunea că n-are nimic.
Într-o după-amiază l-am găsit în șopron.
Desfăcuse una dintre sacoșe.
Înăuntru nu erau cadouri.
Erau haine de muncă.
Bocanci uzați.
Mănuși groase.
O centură pentru spate.
Și un teanc de plicuri vechi.
Am luat unul.
Pe el era scrisul mamei.
„Pentru Ilie — Italia.”
— Ce sunt astea?
Tata s-a întors.
Pentru o secundă, a părut jenat.
— Scrisorile de acasă.
Am deschis una.
Înăuntru era un desen făcut de mine în clasa întâi.
Trei oameni ținându-se de mână lângă o casă.
Deasupra scrisesem strâmb:
„EU, MAMA ȘI TATA.”
Pe spate era o dată.
Tata păstrase desenul treisprezece ani.
În alt plic am găsit o fotografie de la serbarea mea din clasa a patra.
În alta, diploma de la primul concurs.
Apoi o poză cu mine la liceu.
— Mama ți le trimitea?
— Pe toate.
— Și tu le-ai păstrat?
S-a uitat la mine de parcă întrebarea îl durea.
— Ce altceva aveam?
Atunci am văzut o fotografie mică, aproape ruptă la margini.
Eram eu, la șapte ani, ținând în mână fluierul din soc.
Mi s-a strâns pieptul.
— De ce n-ai venit, tată?
A rămas tăcut.
— De câte ori ai spus că te întorci definitiv?
— Știu.
— Nu. Nu știi.
Toată furia pe care o ținusem ani întregi a ieșit atunci.
— Știi cum era la școală când ceilalți veneau cu tații lor? Știi cum era să te aștept de Crăciun și să primesc un colet? Să-mi spui la telefon că mă iubești și după aia să dispari alte luni?
Tata nu s-a apărat.
A rămas cu ochii în podea.
— Ai dreptate.
Răspunsul acela m-a oprit.
Mă așteptasem la explicații.
La scuze.
La „am făcut-o pentru voi”.
Dar el a spus doar:
— Ai dreptate.
S-a așezat greu pe un scaun.
— Prima dată am plecat pentru un an. Atât trebuia să stau.
A zâmbit amar.
— Apoi s-a stricat acoperișul. După aceea aveai nevoie de haine, de rechizite. Mai târziu ai vrut calculator. A venit liceul. Facultatea…
A ridicat din umeri.
— De fiecare dată îmi spuneam: încă șase luni.
S-a uitat la mâinile lui.
— Șase luni au devenit șaptesprezece ani.
Atunci am înțeles ceva ce copilul din mine refuzase mereu să vadă.
Casa în care crescusem nu mai avea acoperișul vechi.
Mama nu rămăsese niciodată fără bani pentru mâncare.
Eu avusesem bicicletă, haine, calculator, meditații și bani să plec la facultate.
Crezusem că lucrurile acelea pur și simplu existaseră.
Nu mă întrebasem niciodată de unde veneau.
— De ce nu mi-ai spus?
Tata a râs încet.
— Ce să-i spun unui copil? „Tata nu vine pentru că trebuie plătită factura”?
Și-a trecut palma peste față.
— Tu trebuia să fii copil, Andrei. Nu contabilul familiei.
M-am așezat lângă el.
Pentru prima dată am observat cât de bătrân părea.
— Ai meritat?
S-a gândit mult înainte să răspundă.
— Nu știu.
Apoi s-a uitat la mine.
— Ți-am dat tot ce am crezut că-ți trebuie.
A făcut o pauză.
— Dar nu ți-am dat timpul meu.
N-am știut ce să spun.
— Și timpul nu-l mai pot cumpăra înapoi.
Am rămas amândoi tăcuți.
După câteva minute, tata s-a ridicat și a început să pună scrisorile înapoi.
Atunci am văzut ceva pe fundul sacoșei.
O bucată subțire de lemn.
Am scos-o.
Era fluierul din soc.
Nu același, desigur.
Unul nou.
— L-ai făcut tu?
Tata a zâmbit.
— Pe drum spre casă. Nu știam dacă-ți mai amintești.
Mi-am amintit.
Mi-am amintit tot.
Am ieșit pe prispă și am încercat să suflu.
Sunetul a ieșit strâmb.
Tata a început să râdă.
— Ai uitat.
— Se pare că da.
— Dă-l încoace.
Mi-a arătat din nou cum să-mi țin degetele.
Exact ca atunci când aveam șapte ani.
De data aceasta nu mai eram copil.
Iar el nu mai era tatăl puternic pe care îl așteptasem ani întregi.
Eram doar doi oameni care pierduseră mult timp și care, în sfârșit, încercau să nu-l mai piardă pe cel rămas.
Tata nu mi-a putut da copilăria înapoi.
Nici eu n-am putut șterge anii în care îl considerasem un străin.
Dar în lunile următoare am început să recuperăm lucrurile mici.
Cafeaua dimineața.
Drumurile până în oraș.
Reparatul gardului.
Serile pe prispă.
Într-o astfel de seară l-am întrebat:
— Tată, dacă ai putea să faci totul din nou, ai mai pleca?
A privit mult timp ulița.
— Aș pleca dacă n-aș avea ce pune pe masă.
Apoi s-a întors spre mine.
— Dar m-aș întoarce mai repede. Mult mai repede.
Am dat din cap.
În sfârșit îl înțelegeam.
Nu plecase fiindcă nu mă iubise.
Plecase tocmai fiindcă mă iubise și crezuse că dragostea unui tată se măsoară în ceea ce reușește să trimită acasă.
Doar că unele lucruri nu încap într-un colet.
Anii.
Îmbrățișările.
Prima zi de școală.
Serbările.
Serile în care un copil are nevoie doar să știe că tata este în camera de alături.
Când mă gândesc acum la copilăria mea, nu mai văd doar Dacia dispărând în praful uliței.
Îl văd și pe omul care pleca în ea.
Un tată care își lăsa copilul în urmă pentru a-i construi un viitor și care nu și-a dat seama decât prea târziu cât de scump îl plătea.
Iar dintre toate lucrurile pe care mi le-a adus tata din străinătate, cel mai important n-a încăput niciodată în cele două sacoșe.
A fost ziua în care s-a întors definitiv.
Și, de data aceea, a rămas.