Partea 2-a, continuarea povestii
Doina își încrucișă brațele, mulțumită.
— Exact. O să-i spun tot. Și să vedem pe cine crede Nicolae: pe mama lui sau pe tine.
Irina nu răspunse.
Se uită din nou spre ușa dormitorului.
De data aceasta, Doina observă.
— Ce tot te uiți acolo?
Înainte ca Irina să poată spune ceva, clanța coborî.
Ușa se deschise.
Nicolae apăru în prag.
Doina încremeni.
Pentru câteva secunde, nimeni nu scoase un cuvânt.
— Nicolae?! șopti ea.
Fiul ei nu părea furios.
Tocmai asta era cel mai rău.
Era complet calm.
— Bună, mamă.
Doina se uită când la el, când la Irina.
— Dar… tu trebuia să fii la serviciu.
— Am terminat mai devreme.
— De când ești acasă?
Nicolae făcu un pas în cameră.
— De aproape patruzeci de minute.
Fața Doinei se albi.
— Patruzeci…?
— Da.
Irina rămase lângă masă.
Acum Doina înțelegea de ce nora ei fusese atât de calmă.
Nicolae venise acasă cu puțin înaintea mamei sale. Irina îi spusese că Doina obișnuia s-o insulte doar când el nu era prezent.
Până atunci, Nicolae nu refuzase s-o creadă.
Dar nici nu înțelesese cât de rău era.
De fiecare dată spusese același lucru:
„Las-o, Irina. Așa e mama.”
În ziua aceea, Irina îi ceruse un singur lucru.
Să nu intervină imediat.
Să asculte.
Iar Nicolae ascultase tot.
Doina își reveni prima.
— Fiule, nu este ceea ce pare.
Nicolae scoase telefonul din buzunar.
— Serios?
Apăsă pe ecran.
Vocea Doinei umplu livingul:
— „Ești o urâtă! Ai fost urâtă încă din copilărie!”
Doina se repezi spre el.
— Oprește asta!
Nicolae opri înregistrarea.
— De ce?
— M-a provocat!
Irina o privi uimită.
— Nu v-am provocat deloc.
— Taci!
— Mamă!
Vocea lui Nicolae o opri.
Pentru prima dată, Doina își privi fiul fără siguranța obișnuită.
— Nu-i mai vorbești așa.
— Nicolae, eu sunt mama ta!
— Știu foarte bine cine ești.
— Atunci cum poți să stai acolo și să-i iei apărarea?
Nicolae respiră adânc.
— Pentru că este soția mea. Și pentru că tocmai am auzit-o pe mama mea spunându-i că e urâtă, că o voi înșela și că va face tot posibilul să-mi distrugă căsnicia.
— Eu încerc să te protejez!
— De cine?
Doina arătă spre Irina.
— De ea!
Nicolae aproape râse.
— Irina nu mi-a făcut nimic.
— Te-a îndepărtat de familie!
— Nu. Eu am început să pun limite.
Doina îl privi de parcă tocmai o trădase.
— Deci o alegi pe ea în locul mamei tale?
— Nu aleg între mama mea și soția mea.
Se apropie de ea.
— Aleg să nu mai permit nimănui să-mi umilească soția în propria ei casă. Nici măcar ție.
Doina își luă geanta de pe fotoliu.
— Propria ei casă? Văd că te-a convins și de asta.
Irina ridică privirea.
Nicolae însă răspunse înaintea ei.
— Nu trebuia să mă convingă.
— Apartamentul este al vostru!
— Nu.
Doina se opri.
— Cum adică?
— Apartamentul este al Irinei.
— Nu spune prostii.
— Îl avea înainte să ne căsătorim.
Pentru prima dată, Doina păru sincer derutată.
— Dar eu am văzut…
Se opri brusc.
Nicolae își îngustă ochii.
— Ce ai văzut?
Tăcere.
— Mamă, ce ai văzut?
Doina își strânse geanta la piept.
— Nimic.
Irina înțelese prima.
— Ați umblat prin actele noastre?
— Nu fi ridicolă!
— De unde știați atunci despre apartament?
Doina nu răspunse.
Nicolae închise ochii pentru o clipă.
Când îi deschise, dezamăgirea de pe chipul lui era mai puternică decât furia.
— Dă-mi cheia.
— Ce?
— Cheia apartamentului.
— Nicolae…
— Ai primit-o pentru urgențe. Nu ca să intri când vrei și s-o umilești pe Irina când crezi că eu nu sunt aici.
Doina deveni roșie.
— După tot ce am făcut pentru tine?
— Tocmai pentru că ești mama mea am tolerat prea multe.
Întinse mâna.
— Cheia.
Doina rămase nemișcată.
Apoi deschise geanta, scoase cheia și o trânti pe masă.
— O să regreți.
Nicolae nu răspunse.
Doina se îndreptă spre ușă, dar înainte să iasă se întoarse spre Irina.
— Ești mulțumită acum?
Irina o privi calm.
— Nu. Mi-aș fi dorit să nu fie nevoie să ajungem aici.
Replica păru s-o enerveze și mai tare.
Doina ieși și trânti ușa.
În apartament se făcu liniște.
Nicolae rămase câteva clipe cu spatele la Irina.
Apoi se întoarse.
— Îmi pare rău.
Irina nu spuse nimic.
— Mi-ai spus de atâtea ori, continuă el. Iar eu răspundeam mereu „așa e mama”. Credeam că evit conflictele.
Se așeză pe marginea canapelei.
— De fapt, doar te lăsam pe tine să le suporți.
Irina se așeză lângă el.
— Nu voiam să te pun să alegi.
— Știu.
Nicolae privi cheia rămasă pe masă.
— Am confundat liniștea cu pacea. Dar pace nu înseamnă ca unul să tacă și să suporte doar pentru ca celuilalt să-i fie comod.
Irina simți cum i se umplu ochii de lacrimi.
Nu din cauza Doinei.
Ci pentru că, după atâta timp, Nicolae înțelesese.
— Ce facem acum? întrebă ea.
— În primul rând, mama nu mai intră aici fără să fie invitată.
— Și înregistrarea?
Nicolae luă telefonul.
— O păstrez.
— De ce?
— Pentru data viitoare când va spune că tu ai inventat totul.
În următoarele săptămâni, Doina îl sună aproape zilnic.
Mai întâi furioasă.
Apoi plângând.
Apoi încercând să-l facă să se simtă vinovat.
Nicolae nu întrerupse relația cu mama lui.
Dar pentru prima dată îi impuse reguli clare.
Nu mai avea voie să vină neanunțată.
Nu mai comenta aspectul Irinei.
Nu mai discuta căsnicia lor.
Și, mai ales, nu mai putea transforma fiecare limită într-o acuzație că „fiul ei fusese furat”.
Schimbarea nu se produse peste noapte.
Dar se produse.
Într-o sâmbătă dimineață, Irina îl găsi pe Nicolae în hol, îngenuncheat lângă ușa de la intrare.
Avea o șurubelniță în mână.
— Ce faci?
— Schimb încuietoarea.
Irina se uită la el.
— Dar ți-a dat cheia înapoi.
Nicolae ridică din umeri.
— Știu.
Apoi zâmbi.
— Dar vreau să fim siguri că singurii oameni care pot intra în casa asta sunt cei pe care îi invităm noi.
Câteva minute mai târziu scoase vechea încuietoare.
Irina o privi în palma lui.
Era un obiect mic.
Aproape banal.
Dar în acel moment înțelese că nu era vorba despre o bucată de metal.
Era despre o ușă care, ani întregi, fusese deschisă prea mult.
Despre limite pe care nimeni nu avusese curajul să le pună.
Și despre un soț care înțelesese, în sfârșit, că a-ți proteja familia nu înseamnă să eviți conflictele cu orice preț.
Înseamnă să nu-i ceri omului pe care îl iubești să suporte ceea ce tu nu ai curajul să oprești.
Nicolae montă noua încuietoare și se ridică.
— Gata.
Irina zâmbi.
De data aceasta, când ușa se închise, nu se simți prinsă înăuntru.
Se simți, în sfârșit, acasă.