Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Elena s-a apropiat de fereastră, dar Damian i-a făcut semn să rămână lângă foc.
— Nu trebuie să te uiți dacă nu vrei.
— Este el, a șoptit ea. Ion.
Mașina s-a oprit în fața cabanei. După câteva secunde, cineva a bătut puternic în ușă.
— Elena! Știu că ești acolo! Deschide!
Elena a tresărit.
Damian nu s-a grăbit spre ușă. A luat telefonul, a trimis locația cabanei unui coleg de la salvamont și a sunat la 112.
— Ești adultă, a spus el calm. Nimeni nu te poate lua de aici împotriva voinței tale. Tu decizi dacă vorbești cu el. Eu nu deschid până nu ajunge ajutorul.
Pentru prima dată în noaptea aceea, Elena nu s-a simțit ca o fată speriată care trebuia să asculte ordine.
S-a simțit ca un om care avea dreptul să aleagă.
Ion bătea tot mai tare.
— Elena, termină cu prostiile! Domnul Petrescu a venit până aici pentru tine. Nu poți să ne faci de rușine!
Elena a închis ochii.
— Nu mă căutați pentru mine, i-a spus ea prin ușa închisă. Mă căutați pentru datoriile voastre.
— Te-am crescut! i-a răcnit Ion. Fără mine erai pe drumuri!
Damian a privit-o, fără să intervină.
Elena a tras aer adânc.
— M-ai ținut în casă după ce mama a murit. Pentru asta îți mulțumesc. Dar nu ai cumpărat dreptul de a-mi vinde viața ca să-ți plătești greșelile.
Afară s-a lăsat tăcere.
Apoi Ion a spus mai încet:
— Nu înțelegi cum stau lucrurile.
— Ba da. Înțeleg perfect. Iar răspunsul meu este nu.
Când echipajul a ajuns la cabană, Ion nu a mai avut curajul să ridice tonul. A încercat să spună că Elena era speriată, că fusese manipulată și că voia doar să o ducă acasă.
Dar Elena a vorbit singură.
A explicat ce se întâmplase, a arătat mesajele primite și a spus limpede că nu dorește să plece cu el. Ion a fost obligat să coboare de la cabană, iar Elena a primit sprijin pentru a ajunge în siguranță la Brașov în dimineața următoare.
Damian nu i-a spus că trebuie să rămână.
Nu i-a spus că muntele este destinul ei și nici că el o poate salva de toate.
I-a pus doar o cană de ceai în mâini înainte să plece.
— Ai fugit ca să trăiești, i-a spus. Acum ai grijă să nu lași pe nimeni să decidă ce înseamnă viața ta.
În Brașov, Elena a mers întâi la o prietenă, apoi la un avocat recomandat de aceasta. A aflat că Ion nu avea niciun drept să o oblige să accepte o căsătorie și că datoriile lui nu erau ale ei.
A fost greu.
Ion a sunat de multe ori. Uneori amenința, alteori se plângea, iar uneori încerca să o facă să se simtă vinovată.
Elena nu mai răspundea.
După câteva săptămâni, și-a găsit un loc de muncă la o pensiune mică din Bran. Nu era viața pe care și-o imaginase cândva, dar era a ei. Avea o cameră simplă, un salariu modest și liniștea de a se trezi dimineața fără să-i fie frică de pași pe hol.
Într-o sâmbătă, pe când ducea lemne spre magazie, a văzut un bărbat coborând dintr-o mașină de salvamont.
Era Damian.
Venise cu niște colegi pentru un traseu de prevenție în zonă. Când a văzut-o, s-a oprit.
— Ești bine? a întrebat.
Elena a zâmbit.
— Acum sunt.
Nu s-au îmbrățișat și nu au făcut promisiuni. Au băut doar un ceai la terasa pensiunii și au vorbit ca doi oameni care știau cât de greu este să începi de la zero.
Înainte să plece, Damian i-a lăsat numărul lui.
— Dacă vei avea nevoie vreodată de ajutor, sună. Dar să nu uiți: nu eu te-am salvat. Tu ai deschis ușa.
Elena a privit mult timp cabana pensiunii, munții și cerul limpede deasupra lor.
Furtuna din noaptea aceea îi luase aproape tot ce cunoștea.
Dar îi lăsase ceva ce nimeni nu mai putea lua: dreptul de a alege singură unde merge, cu cine rămâne și ce fel de viață construiește.