Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Nimeni nu a scos un cuvânt câteva secunde.
Mă uitam la Andrei, iar el evita să mă privească. Parcă ar fi vrut să mă micșorez, să plâng, să fug din sală și să-i las lui locul liber pentru următoarea minciună.
Cristina a făcut un pas înainte.
— Mariana, îmi pare rău că spun asta aici, dar nu mai pot să tac.
Andrei s-a întors brusc spre ea.
— Cristina, nu te băga.
— Ba da, a răspuns ea. Pentru că ai folosit firma ei și perioada în care ea era în recuperare ca să-ți acoperi datoriile.
Am simțit cum se face liniște în mine.
— Ce datorii? am întrebat.
Andrei a râs scurt.
— Ascultă toate prostiile unei contabile speriate?
Cristina și-a deschis geanta și a scos un dosar subțire.
— În lunile în care Mariana era în spital, tu aveai acces temporar la contul firmei. Ai spus că plătești facturi și salarii. În realitate, ai mutat bani spre două credite personale și spre o firmă pe numele unui prieten.
Mama s-a sprijinit de masă. Tata nu-și mai lua ochii de la Andrei.
— Câți bani? am întrebat.
Cristina m-a privit cu blândețe.
— Aproape o sută douăzeci de mii de lei. Iar azi voia să te convingă să semnezi niște documente prin care păreai tu responsabilă de acele cheltuieli.
Atunci am înțeles tot.
Privirile lui neliniștite. Șoaptele de pe coridor. Panica lui când a aflat că Cristina vrea să vorbească cu mine.
Și ura pe care mi-o aruncase în fața tuturor.
Nu pentru că îi fusesem vreodată „greață”.
Ci pentru că îi era frică.
— De asta ai vrut petrecerea doar în doi? l-am întrebat. — Ca să nu fie nimeni care să mă oprească din a semna?
Pentru prima dată, Andrei n-a avut un răspuns.
— Tu nu înțelegi presiunea prin care am trecut, a spus el. Toți așteptau de la mine să țin lucrurile în picioare. Tu nu puteai munci, firma avea probleme…
— Firma nu avea probleme, l-a întrerupt Cristina. Avea bani. Tu aveai datorii.
Andrei și-a strâns pumnii.
— Eram soțul ei! Aveam dreptul să folosesc banii familiei!
Tata a pășit spre el.
— Nu. Aveai obligația să ai grijă de ea când era la pământ.
L-am oprit pe tata cu o privire. Nu voiam ca nimeni să vorbească în locul meu.
M-am apropiat de Andrei.
— Când eram în spital, credeam că îmi ții mâna pentru că mă iubești. Acum înțeleg de ce mă întrebai mereu dacă îmi amintesc parolele, conturile și actele.
El a clipit, tulburat.
— Mariana…
— Nu mă mai chema așa ca și cum ai avea dreptul.
Mi-am scos verigheta. Am privit-o o clipă, apoi am așezat-o pe masă, lângă paharul lui.
— Nu m-ai umilit în seara asta, Andrei. Ai arătat tuturor cine ești.
Am luat dosarul din mâna Cristinei.
— Mâine dimineață merg la avocat. Conturile firmei se blochează până se clarifică totul. Iar tu îți iei lucrurile din casa mea până la sfârșitul săptămânii.
A rămas nemișcat. Fără glas, fără puterea pe care încercase să o afișeze toată seara.
— O să mă distrugi, a spus el încet.
— Nu, i-am răspuns. Tu ai făcut asta singur, în clipa în care ai ales să furi de la femeia care abia învăța din nou să meargă.
A plecat înainte de finalul serii.
Fără să mai atingă whisky-ul. Fără să privească înapoi.
După câteva minute, tata m-a întrebat dacă vreau să plecăm și noi. M-am uitat spre invitații mei. Oameni care veniseră să sărbătorească o căsnicie, dar rămăseseră ca să-mi amintească un lucru simplu: nu eram singură.
Am ridicat paharul.
— Seara asta trebuia să fie despre doi ani de căsnicie, am spus. Dar poate că e mai bine așa. Uneori, o aniversare nu marchează ce ai construit cu cineva. Marchează ziua în care alegi să nu te mai pierzi pe tine.
Mama a venit lângă mine și m-a luat de mână.
Muzica a pornit din nou.
Iar eu am dansat.
Nu pentru Andrei. Nu pentru invitați. Nu pentru aparențe.
Am dansat pentru femeia care ieșise din spital speriată, slăbită și recunoscătoare că trăiește. Pentru femeia care, în sfârșit, înțelegea că iubirea nu cere să fii mică, tăcută sau oarbă.
Peste câteva luni, firma era din nou stabilă. Banii fuseseră recuperați treptat, iar divorțul era încheiat.
Într-o dimineață de primăvară, m-am privit în oglindă înainte să plec la birou.
Cicatricea era tot acolo.
Dar nu mă mai făcea să mă simt frântă.
Îmi amintea că supraviețuisem.
Și că, uneori, cea mai frumoasă aniversare este ziua în care îți recapeți viața.