Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Andreea a ținut telefonul în mână câteva secunde fără să miște nimic.
Cristian nu mai ridica vocea. Tocmai asta mă speria. Îl cunoșteam: când se supăra cu adevărat, devenea liniștit.
— Te rog, a spus el. Arată-mi.
Ea a deschis aplicația bancară și a derulat. Se vedeau plăți lunare, mereu în aceeași zi. Doar că banii nu ajungeau la mine.
Cristian a apropiat telefonul de față.
— Contul ăsta nu e al mamei.
Andreea și-a lăsat privirea în pământ.
— E contul meu de economii.
N-am înțeles imediat. Cristian, însă, a înțeles.
— Ai mutat banii pentru mama în contul tău?
— La început voiam să-i trimit, a spus ea repede. Dar aveam rata la casă, apoi reparația mașinii, iar copilul cel mare avea nevoie de meditații… Și îmi spuneai mereu că mama ta nu acceptă ajutor. Am crezut că îi pot pune înapoi luna următoare.
— De aproape un an? a întrebat Cristian.
Andreea a început să plângă.
— Nu am știut cum să-ți spun. De fiecare dată când urma să o fac, îmi era mai rușine decât înainte.
M-am așezat încet pe scaun. Nu mă dureau atât banii, cât gândul că cineva hotărâse, fără să mă întrebe, cât merit eu să trăiesc.
— Fata mea, am spus, eu poate nu cer mult. Dar asta nu înseamnă că nu am nevoie de nimic.
Andreea a ridicat ochii spre mine.
— Știu. Și îmi pare rău.
Cristian s-a dus până la fereastră. Afară ningeа, iar lumina farurilor se pierdea pe ulița albă.
— Și eu sunt vinovat, a spus după un timp. Am trimis bani și am crezut că mi-am făcut datoria. N-am venit. N-am întrebat. N-am văzut că mama mea stă într-o casă rece.
M-am ridicat și m-am apropiat de el.
— Nu te pedepsi, puiule. Dar să nu mai crezi niciodată că un transfer ține loc de o îmbrățișare.
A plâns atunci. Nu zgomotos. Doar și-a acoperit ochii cu mâna, ca atunci când era mic și încerca să nu-l văd.
Andreea a vrut să îngenuncheze lângă mine, dar am oprit-o.
— Nu-mi cere iertare acum. Iertarea nu e o vorbă spusă într-o seară. E ceva ce se arată, zi după zi.
A dat din cap.
În noaptea aceea, Cristian a sunat un instalator din oraș. A doua zi a venit un om să vadă acoperișul, iar după sărbători au fost schimbate geamurile și reparată soba. Nu am acceptat să mă mut definitiv la ei.
— Casa asta e viața mea, le-am spus. Nu vreau să fiu mutată ca un obiect. Vreau doar să nu mai fiu uitată.
Cristian m-a ascultat.
De atunci, a început să vină o dată la două săptămâni. Uneori cu copiii, alteori singur. Stătea cu mine la ceai, tăia lemne, repara câte ceva prin curte și mă întreba cum sunt înainte să mă întrebe ce îmi trebuie.
Andreea a restituit banii treptat. Nu dintr-odată, pentru că adevărul era că îi cheltuiseră pe datorii și pe lucruri pe care nu avuseseră curajul să le refuze. Dar în fiecare lună îmi trimitea suma stabilită, iar în locul mesajului rece de la bancă mă suna.
— Tanti Elena, aveți medicamente? Vă trebuie ceva din oraș?
Au trecut luni până am putut să-i răspund fără nod în gât.
În primăvară, când zăpada se topise și curtea mirosea a pământ ud, Cristian a venit cu copiii și cu Andreea. Au adus răsaduri de flori.
Andreea s-a aplecat lângă mine, cu mâinile pline de pământ.
— Pot să le pun aici? m-a întrebat.
M-am uitat la ea. Nu mai era femeia perfectă, cu paltonul bordo și privirea rece. Era o femeie care învăța, poate prea târziu, că familia nu se ține în picioare cu aparențe.
— Pune-le, i-am spus. Dar să le uzi și când nu sunt flori.
A zâmbit printre lacrimi.
Iar eu am înțeles că uneori, cele mai grele adevăruri nu distrug o familie.
O obligă, în sfârșit, să devină una.