Partea 2-a, continuarea poveștii
Mihai a rămas câteva clipe fără să spună nimic.
Elena îi arătase tânărului doar o corecție simplă: unde să-și așeze talpa, când să-și lase greutatea și cum să nu tragă din brațe înainte de a-și controla echilibrul.
Dar felul în care o făcuse nu semăna cu nimic din ce văzuse el într-un curs obișnuit.
Era disciplină. Memorie. Ani întregi adunați într-o singură mișcare.
— Doamnă… cum vă numiți? a întrebat el în cele din urmă.
Elena și-a îndreptat judogi-ul.
— Elena Radu.
Un bărbat mai în vârstă, aflat lângă perete, a tresărit.
— Elena Radu? De la Clubul Tractorul?
Ea s-a întors spre el și a zâmbit ușor.
— Am predat acolo mult timp.
Bărbatul a dus mâna la gură.
— Tata m-a dus la dumneavoastră când aveam doisprezece ani. Spunea că nimeni nu l-a învățat mai bine decât dumneavoastră să nu se teamă de căzături.
Mihai a devenit palid.
Își amintea numele. Îl auzise de la propriul lui antrenor, când era copil. Elena Radu fusese printre primele femei care obținuseră rezultate importante în judo-ul românesc și apoi pregătise generații întregi de copii.
Dar se retrăsese cu mulți ani în urmă.
— Dumneavoastră… ați fost antrenoare? a întrebat el.
Elena l-a privit direct.
— Am fost și încă sunt, dacă mai am ceva de oferit.
Cuvintele ei nu aveau furie. Tocmai de aceea l-au făcut pe Mihai să-și lase privirea în pământ.
— Îmi cer scuze, a spus el. Nu doar pentru ce am spus eu. Pentru că am lăsat pe ceilalți să râdă.
Elena a privit spre tânărul de la recepție, apoi spre cursanții care stăteau acum tăcuți, stingheri.
— Nu trebuie să mă cunoașteți ca să mă respectați, Mihai. Numele meu nu ar fi trebuit să schimbe nimic.
Apoi și-a luat cardiganul gri-perlat de pe bancă.
— Cred că am greșit locul.
Mihai a făcut un pas spre ea.
— Nu, vă rog. Ați putea rămâne la un antrenament. Nu ca să demonstrați ceva. Ca să-mi arătați ce nu văd eu.
Elena s-a uitat la geanta ei.
Acasă o aștepta casa goală. Fotoliul în care stătuse soțul ei. Cana lui, rămasă pe raft. Liniștea care începea să doară mai tare decât doliul.
Apoi a privit tatami-ul.
— O oră, a spus ea. Atât.
Antrenamentul a fost altfel decât se așteptau toți.
Elena nu a ridicat vocea. Nu a făcut demonstrații spectaculoase și nu a umilit pe nimeni. I-a pus să repete pașii de bază până când fiecare mișcare a devenit curată. Le-a explicat că judo nu înseamnă să fii mai tare decât celălalt, ci să nu-ți pierzi mintea când celălalt te împinge.
Când unul dintre tineri a oftat obosit, ea i-a spus calm:
— Nu te grăbi să fii bun. Învață mai întâi să fii atent.
La final, Mihai s-a înclinat în fața ei.
Toți i-au urmat gestul.
Elena a rămas nemișcată o clipă. Pentru prima dată după moartea soțului ei, nu s-a mai simțit doar o femeie rămasă singură.
S-a simțit din nou ea însăși.
În săptămâna următoare, Mihai a sunat-o.
— Doamnă Elena, am vorbit cu proprietarii. Dacă vreți, facem o grupă nouă. Pentru femei care nu au avut curaj să intre într-o sală ca asta. Pentru oameni care cred că e prea târziu să înceapă.
Elena a tăcut puțin.
— Și pentru adolescenți care au nevoie să învețe respectul înainte să învețe proiectările, a adăugat ea.
Așa au început antrenamentele de miercuri.
Au venit femei de cincizeci, șaizeci și chiar șaptezeci de ani. O profesoară pensionară, o asistentă medicală, o mamă care nu mai făcuse sport de douăzeci de ani. Au venit și câțiva adolescenți timizi, aduși de părinți.
Elena îi primea pe fiecare la fel.
— Nu contează ce nu mai puteți face. Contează ce sunteți dispuși să încercați azi.
Mihai nu a mai făcut niciodată glume despre vârstă.
Iar într-o seară, după antrenament, a găsit-o pe Elena în vestiar, împăturindu-și judogi-ul cu aceeași grijă cu care îl scosese prima dată.
— De ce ați venit, de fapt? a întrebat el.
Elena s-a oprit.
— Pentru că după ce l-am pierdut pe soțul meu, credeam că viața mea s-a terminat.
Apoi a zâmbit.
— Dar am descoperit că uneori trebuie doar să faci primul pas. Restul corpului își amintește drumul.