Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Doina a rămas cu privirea lipită de ecusonul meu.
— Tu ești Irina? a întrebat din nou, de parcă numele meu ar fi fost o limbă pe care abia atunci învăța să o înțeleagă.
— Da, i-am răspuns.
Sorin s-a apropiat de mine.
— Doamnă, dacă nu mai doriți să finalizați cumpărăturile, vă rog să lăsați căruciorul aici. Colegii mei se vor ocupa.
Doina nu l-a auzit, cred. Se uita la mine, la burta mea și la lucrurile de pe bandă.
Pătura albă. Scutecele. Body-urile mici.
— Sunt pentru copilul lui Radu? am întrebat.
Buzele i-au tremurat.
A dat din cap.
Nu am simțit bucurie. Nici măcar satisfacție. Doar o oboseală atât de mare, încât mi s-a părut că toate vorbele ei din ultimele luni se așezaseră, deodată, pe umerii mei.
— Atunci de ce ai spus tuturor că nu e copilul lui?
A deschis gura, dar n-a ieșit niciun răspuns.
Și-a luat geanta, a lăsat căruciorul lângă casa de marcat și a plecat fără să se uite înapoi.
După ce a ieșit, Sorin a pus o mână pe umărul meu.
— Ia cinci minute pauză, Irina.
În camera personalului, am plâns. Nu tare. Doar cât să-mi pot trage din nou aer în piept.
Radu a venit să mă ia la finalul turei. L-am văzut așteptând în mașina lui veche, cu termosul meu de ceai pe scaunul din dreapta. Când am urcat, m-a privit și a înțeles imediat că se întâmplase ceva.
I-am povestit tot.
N-a pornit motorul. Ținea mâinile strâns pe volan.
— Ea a spus asta în fața ta?
— Da.
— Și cumpărăturile?
— Erau pentru copilul nostru.
Radu a închis ochii.
— Nu înțeleg.
— Nici eu nu înțeleg. Dar nu vreau să o suni acum și să țipi. Vreau să aflu de ce m-a urât înainte să mă cunoască.
În seara aceea, Doina mi-a scris.
„Te rog să vorbim. Nu ca să mă ierți. Doar ca să-mi spui ce trebuie să fac ca să repar ce am stricat.”
Am acceptat să ne vedem două zile mai târziu, într-o cafenea mică, aproape de maternitate.
Am venit singură.
Doina era deja acolo. Nu mai purta paltonul acela elegant. Avea o bluză simplă, bleumarin, și ținea ceașca de cafea între palme de parcă îi era frig.
— Spune-mi, am zis când m-am așezat.
A inspirat adânc.
— Tatăl lui Radu a plecat când el avea șase ani. Pentru o fată mai tânără decât mine. Avea aproape vârsta ta.
Am ascultat fără s-o întrerup.
— A plecat, iar eu am rămas cu Radu, cu rate și cu rușinea de a le explica tuturor de ce familia mea se destrămase. Ani întregi mi-am spus că, dacă îl țin aproape, nu voi mai pierde pe nimeni.
— Și când ai aflat de mine?
— Am văzut numai ce mi-a fost frică să văd. O fată tânără, însărcinată, iar fiul meu pregătit să facă orice pentru ea.
Am privit-o drept în ochi.
— Eu nu sunt femeia care te-a rănit.
— Știu.
— Nu, acum știi. Atunci ai ales să mă transformi într-o poveste convenabilă pentru frica ta.
Lacrimile i-au apărut în ochi.
— Ai dreptate.
— Ai mințit despre mine. Ai spus că l-am înșelat pe Radu. Ai spus că vreau banii lui, deși noi numărăm fiecare factură. Ai făcut ca rudele lui să mă privească de parcă eram o străină periculoasă.
Doina a încuviințat.
— Ce vrei să fac?
M-am uitat pe fereastră. O mamă trecea pe trotuar, împingând un cărucior gol. Mi-am pus palma pe burtă.
— Vreau să spui adevărul acelorași oameni cărora le-ai spus minciunile.
A încremenit.
— Tuturor?
— Tuturor. Nu-mi aduci flori, nu-mi cumperi lucruri pentru copil și nu-mi trimiți mesaje plângând. Îți asumi.
A plecat din cafenea fără să promită nimic.
Trei zile nu am mai auzit de ea.
Apoi sora lui Radu m-a sunat.
— Irina, trebuie să-ți spun ceva. Mama ne-a chemat pe toți la ea. Ne-a spus că a mințit despre tine. Ne-a spus că te-a judecat fără să te cunoască și că v-a făcut rău amândurora.
În următoarele săptămâni, Doina i-a sunat pe fiecare om căruia îi vorbise despre mine. Nu a încercat să îndulcească nimic. Nu a dat vina pe trecut, pe frică sau pe mine.
Radu a mers o singură dată la ea.
S-a întors tăcut.
— Și-a cerut iertare, mi-a spus.
— Tu ai iertat-o?
A dat din cap încet.
— Nu încă. Dar vreau să ajung acolo.
Cu o lună înainte să nasc, Doina a trimis un pachet la ușa noastră. Nu erau cadouri scumpe. Era o păturică tricotată manual, galbenă, și un bilet scurt:
„Pentru nepotul meu. Dacă vei considera vreodată că îl pot ține în brațe, voi fi recunoscătoare.”
Am pus pătura în sertar. Nu am aruncat-o. Dar nici nu i-am scris imediat.
Când s-a născut băiețelul nostru, Radu a trimis familiei o singură fotografie. Eu îl țineam în brațe, iar el dormea liniștit, învelit în pătura galbenă.
Doina nu a venit neanunțată la spital.
A întrebat.
Pentru mine, asta a însemnat mai mult decât orice scuză.
I-am răspuns după câteva ore:
„Poți veni mâine. O jumătate de oră.”
A doua zi a intrat încet în salon. S-a oprit la ușă și a așteptat să-i fac semn.
Când l-a privit pe nepotul ei, a început să plângă în liniște.
— E atât de frumos, a șoptit.
— Da, i-am spus. Și merită o familie care să-l iubească fără condiții.
Doina a dat din cap.
Nu deveniserăm brusc apropiate. Încrederea nu se repară într-o zi.
Dar, pentru prima dată, ea înțelesese că nu poți apăra un copil distrugând viața omului pe care îl iubește.