Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Andrei a ținut foaia în mâini câteva secunde, fără să spună nimic.
Apoi s-a uitat spre tatăl lui.
— Tata… firma asta e a voastră?
Tatăl lui, Valentin, a rămas cu privirea în farfurie.
Mama lui Andrei a făcut un pas înainte.
— Despre ce firmă vorbești?
Andrei i-a întins documentul. Ea l-a citit repede, iar culoarea i-a dispărut din obraji.
Pe foaie era confirmarea unui transfer de participație. Nu era un cec și nici o promisiune.
Cu trei săptămâni înainte de nuntă, tata îmi transferase, prin notar, o parte din acțiunile pe care le deținea într-o companie de construcții și dezvoltare imobiliară.
Compania familiei lui Andrei.
— Ana devine acționară? a întrebat cineva încet.
Tata a dat din cap.
— Devine acționară. Exclusiv ea.
Mama lui Andrei s-a așezat, de parcă nu o mai țineau picioarele.
— Asta e o glumă, a spus. Ion lucrează cu utilaje. Cum să aibă acțiuni la firma noastră?
Tata s-a întors spre ea.
— Am lucrat cu utilaje toată viața. La început, în atelierul altcuiva. Apoi în garajul meu. După aceea, am deschis Petrescu Utilaje.
În sală nu se mai auzea muzica.
— Cu șapte ani în urmă, firma voastră avea probleme, a continuat el. Un proiect mare nu mersese cum trebuia, băncile nu mai ofereau credit, iar compania risca să intre în insolvență. Eu am intrat ca investitor. Nu pentru faimă. Nu pentru că voiam să mă știe lumea. Ci pentru că atunci am considerat că era o afacere care merită salvată.
Valentin a ridicat încet capul.
— Este adevărat, a spus el. Fără investiția domnului Petrescu, nu treceam de anul acela.
Andrei l-a privit uluit.
— Știai?
— Știam cine este. Nu știam că e tatăl Anei până când Ion m-a contactat, acum câteva luni, pentru actele de transfer.
Mama lui Andrei s-a întors spre soțul ei.
— Și n-ai spus nimic?
Valentin a oftat.
— Pentru că nu era povestea mea de spus.
Am privit spre tata.
— De ce nu mi-ai spus niciodată?
El s-a apropiat de mine. Pentru o clipă, sala mare, florile, rudele și privirile lor au dispărut. Era doar tata, în costumul lui vechi, așa cum îl văzusem mereu.
— Pentru că nu voiam să crești cu impresia că valoarea ta vine din ce am eu, mi-a spus. Ai muncit pentru drumul tău. Ai învățat. Ai fost bună cu oamenii. Astea sunt lucrurile care contează.
— Și acțiunile?
— Sunt ale tale fiindcă vreau să ai independență. Nu ca să-i impresionezi pe alții. Ca să nu depinzi niciodată de respectul lor.
Mi-au dat lacrimile.
Mama lui Andrei a râs scurt, dar râsul ei nu mai avea nimic sigur în el.
— Deci acesta e momentul în care trebuie să ne simțim rușinați?
Tata a privit-o calm.
— Nu. Rușinea nu vine din faptul că nu știți cine sunt. Vine din felul în care v-ați purtat cu mine când credeați că nu sunt nimeni.
Andrei a luat documentul și mi l-a pus înapoi în mâini.
— Ana, nu îl semna acum, a spus.
Mama lui s-a întors brusc spre el.
— Andrei!
Dar el nu o privea pe ea. Se uita la mine.
— Vreau să fie foarte clar. Dacă accepți acest cadou, participația rămâne numai a ta. Nu a noastră. Nu a mea. Tatăl tău ți-o oferă ție.
— De ce spui asta? l-am întrebat.
— Pentru că nu m-am căsătorit cu tine pentru ce poate să-mi aducă familia ta. Și nu vreau ca vreun act să lase măcar loc de îndoială.
Tata l-a privit lung.
— Bine spus, a murmurat.
Andrei s-a întors atunci spre mama lui.
— Iar tu îi vei cere scuze Anei și tatălui ei.
— Eu doar am vrut să te protejez.
— De ce, mamă? De o femeie pe care o iubesc? Sau de faptul că tatăl ei nu se îmbracă suficient de scump pentru tine?
Ea a tăcut.
— Ai vorbit despre ei ca și cum ar fi trebuit să fie recunoscători că au fost acceptați la masa noastră, a continuat Andrei. Dar adevărul e că tatăl Anei ne-a ajutat familia când aveam nevoie. Iar tu l-ai judecat fără să cunoști nimic despre el.
Valentin s-a ridicat și s-a apropiat de tata.
— Îmi pare rău, Ion, a spus. Nu pentru afacere. Pentru că am lăsat lucrurile să ajungă aici.
Tata i-a strâns mâna.
— Important e ce faceți de acum înainte.
Mai târziu, după ce invitații s-au întors încet la mesele lor, l-am găsit pe tata pe terasa restaurantului. Se uita spre luminile orașului și își desfăcea puțin gulerul cămășii.
— Te strâng pantofii? l-am întrebat.
A zâmbit.
— Îngrozitor.
Am râs printre lacrimi și l-am îmbrățișat.
— Care a fost adevăratul cadou, tată?
S-a uitat spre mine.
— Să nu te simți niciodată mai mică doar pentru că cineva se uită la tine de sus.
În sală, Andrei aduna paharele de pe masa noastră, fără să-i pese cine îl vede. Mama lui stătea singură, în tăcere, cu privirea coborâtă.
Atunci am înțeles ce voise tata să-mi ofere.
Nu doar o participație într-o firmă.
Ci libertatea de a alege oameni care mă respectă înainte să afle cât valorează ceea ce am.