Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Andrei a rămas în mijlocul dormitorului, cu cămașa albastră în mână și cu privirea lipită de mașina de spălat.
— Elena, glumești, nu? Am întâlnirea la nouă. Cămașa mea e aici de ieri!
Elena își turna cafeaua în cană, fără să ridice tonul.
— Știu. Dar tamburul nu era plin. Ai spus că nu pornim mașina decât când e plină.
— Sunt doar câteva haine. Ce faci acum, le strângi pentru încă o săptămână?
— Urmez regulile tale. Exact așa cum le-ai scris.
Andrei a tras aer în piept, gata să riposteze. Apoi s-a uitat spre coșul de rufe: două prosoape, pantalonii lui de trening, o bluză de-a ei și câteva șosete.
Nu era suficient pentru o tură plină.
În cele din urmă, a plecat la întâlnire într-o cămașă albă, ușor șifonată, pe care o purtase cu două zile înainte. Nu era murdară, dar nici nu arăta cum își dorea el. Toată dimineața a fost iritat.
Seara, când a venit acasă, Elena pregătea cina cu capacul pus pe tigaie.
— Am economisit la gaz, să știi, i-a spus ea liniștit. Am stins focul cu trei minute înainte, cum ai recomandat.
Andrei și-a lăsat cheile pe masă.
— Nu trebuie să-mi spui fiecare lucru.
— Ba da. Așa îmi amintesc să nu greșesc.
În următoarele zile, regulile au început să îi apese mai mult decât se așteptase. Când voia ceai, Elena îi amintea să nu umple fierbătorul „pentru o cană”. Când intra în birou și aprindea lumina, ea îl întreba dacă stă suficient acolo cât să merite. Când își lăsa laptopul de gaming deschis ore întregi, îi zâmbea calm:
— Nu-l închizi? Ai spus că fiecare aparat consumă.
La început, Andrei se apăra.
— Laptopul meu e necesar.
— Și apa caldă pentru mine este necesară, răspundea Elena. Nu e un moft.
După o săptămână, el nu mai ridica tonul. Într-o seară, s-a așezat la masa din bucătărie și a privit foaia lipită de frigider. Regulile lui, scrise cu litere mari, păreau dintr-odată mai puțin înțelepte.
— Ai vrut să-mi demonstrezi ceva, nu? a întrebat el.
Elena a pus farfuriile pe masă.
— Nu. Am vrut să înțelegi cum e să fii controlată pentru fiecare cană de ceai, pentru fiecare bec și pentru fiecare minut petrecut la duș.
Andrei a tăcut.
Ea a deschis laptopul și i-a arătat facturile din ultimele luni, apoi istoricul consumului.
— Uite ce s-a schimbat. Tariful la energie a crescut. Iarna trecută ai ținut radiatorul electric în birou aproape zilnic. Iar calculatorul tău, monitorul și consola au consumat mai mult decât toată „risipa” mea cu fierbătorul.
Andrei s-a aplecat spre ecran. Cifrele erau clare.
— Nu știam că radiatorul trage atât.
— Nu știai pentru că era mai ușor să mă acuzi pe mine.
Cuvintele ei nu au fost spuse cu răutate. Tocmai asta l-a făcut să se simtă și mai prost.
— Ai dreptate, a spus el încet. Mi-a fost frică de bani. De facturi, de rate… și am transformat frica mea în reproșuri pentru tine.
Elena și-a strâns mâinile în poală.
— Eu pot să economisesc cu tine, Andrei. Dar nu pot trăi ca și cum trebuie să justific fiecare lucru normal pe care îl fac în propria casă.
El a dat din cap.
— Îmi pare rău. Nu doar pentru ceartă. Pentru felul în care te-am făcut să te simți.
A doua zi, foaia cu reguli a dispărut de pe frigider. În locul ei au făcut împreună o listă nouă, mai simplă: mașina de spălat se pornește când e aproape plină, nu când devine imposibil să găsești haine curate; aparatele se închid când nu sunt folosite; temperatura din casă se stabilește împreună; fiecare are dreptul la un duș normal și la o cafea băută în liniște.
Andrei a renunțat la radiatorul electric din birou și și-a limitat serile lungi cu jocuri. Elena a găsit un tarif mai bun la energie și au anulat două abonamente pe care niciunul nu le mai folosea.
La finalul lunii, factura a fost mai mică.
Nu spectaculos. Dar suficient cât să le arate adevărul: economiile nu veniseră din umilirea Elenei, ci din decizii luate împreună.
Într-o dimineață, Andrei și-a pregătit singur ceaiul. A umplut fierbătorul puțin cam mult, apoi a privit-o vinovat.
Elena a zâmbit.
— Lasă. Astăzi merităm amândoi o cană în plus.