Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Andrei o aștepta în bucătărie, cu telefonul pe masă și o ceașcă de cafea neatinsă în față.
Când Elena a intrat, nu i-a spus bună seara.
— Acum ești mulțumită? Cristina a stat toată ziua singură cu copiii. Mama a ajuns la ea, deși i-a crescut tensiunea.
Elena și-a lăsat geanta pe un scaun.
— De ce nu te-ai dus tu?
— Pentru că nu sunt obligat să am grijă de copiii ei.
— Iar eu sunt?
Andrei a rămas tăcut o clipă, apoi a răspuns iritat:
— Tu știi să te descurci cu copiii. Pentru tine era mai simplu.
— Nu era mai simplu, Andrei. Doar că eu am acceptat mereu.
— Iar începi cu reproșurile.
— Nu. Tocmai opresc un obicei care ne face rău.
El s-a ridicat de la masă.
— Vrei să distrugi familia din cauza unei singure zile și a unui curs despre grădini?
Elena l-a privit fără să clipească.
— O familie nu se distruge fiindcă cineva spune „nu”. Se distruge atunci când unul dintre soți crede că visurile celuilalt sunt o glumă, iar ordinele mamei lui sunt legi.
Andrei a luat telefonul și a ieșit din bucătărie. În seara aceea au dormit în camere separate.
În zilele care au urmat, Mariana n-a mai sunat-o pe Elena. Cristina a eliminat-o din grupul de familie, fără explicații. Andrei vorbea puțin și rece, ca și cum aștepta ca Elena să-și ceară scuze și să readucă lucrurile la normal.
Dar Elena a continuat să meargă la cursuri.
A învățat despre compoziție, despre spații mici, despre lumină și felul în care o curte banală se putea transforma într-un loc viu. Își făcea temele seara, la masa din sufragerie, cu creioane colorate și planșe întinse în fața ei.
Pentru prima dată, nimeni nu-i cerea nimic în acele ore.
După două săptămâni, Andrei a venit acasă cu un buchet mic de frezii. Le-a pus pe masă, apoi a rămas în picioare lângă ușă.
— Nu vreau să ne mai certăm, a spus el.
Elena a privit florile.
— Nici eu. Dar nu vreau nici să ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic.
— Am înțeles că ții la curs.
— Nu e vorba doar despre curs. Vreau să înțelegi că și timpul meu contează. Că nu poți să-l împarți altora și apoi să-mi spui că sunt egoistă dacă refuz.
Andrei și-a coborât privirea.
— Mama așa a fost mereu. Hotărăște, iar eu… m-am obișnuit să nu o contrazic.
— Și ai ales să mă contrazici pe mine, fiindcă era mai simplu.
El n-a negat.
Schimbarea nu a venit dintr-o dată. De câteva ori, Andrei a mai început cu: „Mama a spus că…” sau „Cristina ar avea nevoie…”. Dar Elena îl oprea calm.
— Ce ai răspuns tu?
La început îl enerva întrebarea. Apoi a început să o înțeleagă.
O lună mai târziu, Cristina l-a sunat într-o sâmbătă dimineață. Radu era iar plecat, unul dintre copii avea febră ușoară, celălalt refuza să doarmă, iar ea era epuizată.
Andrei s-a uitat spre Elena, pregătit parcă să-i ceară ajutorul.
Ea nu i-a spus nimic. Aștepta.
— Vin eu, i-a răspuns el surorii lui, după câteva secunde. Stau cu ei cât ai nevoie.
S-a întors după patru ore cu tricoul pătat de piure de fructe, o jucărie de plastic în buzunar și o oboseală sinceră pe chip.
Elena pregătea ceaiul.
— Cum a fost? a întrebat ea.
Andrei a râs fără veselie.
— Cred că în patru ore am îmbătrânit cu doi ani.
— Cristina face asta zilnic.
— Știu. Și acum înțeleg de ce avea nevoie de ajutor.
Elena i-a pus cana în față.
— A ajuta nu e rău. A cere ajutor în locul altcuiva este problema.
Andrei a dat încet din cap.
— Îmi pare rău, Elena. Pentru tot. Pentru felul în care am vorbit despre cursul tău… și despre tine.
La finalul programului, Elena a pregătit un proiect pentru un cuplu care cumpărase o casă în apropiere de Snagov. Curtea era mică, îngustă și plină de beton, dar ea a desenat alei simple, arbuști, o zonă umbrită și un colț cu flori care să reziste în toate anotimpurile.
Clienții au fost încântați.
Câteva zile mai târziu, Elena a primit prima plată pentru munca ei. Nu era o sumă uriașă, dar a privit mult timp notificarea de pe telefon.
Nu pentru bani zâmbea.
Ci pentru că acel proiect existase doar fiindcă, într-o sâmbătă dimineață, nu cedase.
Într-o seară, Andrei a găsit-o la masă, lucrând la o altă schiță. S-a apropiat în liniște, a privit planșa și a spus:
— Iese foarte frumos.
Elena a ridicat ochii, surprinsă.
Andrei i-a pus lângă mână o cană de ceai.
— Ai nevoie de ceva?
— Nu, mulțumesc.
— Bine. Atunci te las să lucrezi.
A plecat în sufragerie fără să întrebe ce mai e de mâncare, fără să-i amintească de mama lui, fără să-i ceară să renunțe la ce făcea.
Nu ștergea tot ce fusese înainte. Dar pentru Elena, acel gest mic însemna mai mult decât freziile aduse cu două săptămâni mai devreme.
Fiindcă respectul nu se vede întotdeauna în declarații mari.
Uneori se vede în liniștea pe care ți-o lasă cineva ca să-ți poți construi, în sfârșit, propria viață.