Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Daniel a ajuns lângă Marta înainte ca ea să poată spune ceva.
Purta o cămașă albă, ușor șifonată, și un rucsac pe umăr. Tocmai terminase tura de dimineață la restaurant și urcase în autobuz cu câteva stații înainte. Nu-și imaginase că o va vedea pe bunica lui acolo.
Cu atât mai puțin așa.
— Bunico, de ce te apleci? a întrebat el, ridicând roșia de pe podea.
Marta i-a zâmbit slab.
— Mă duceam la tine, mamă. Ți-am adus câte ceva de acasă.
Daniel a privit sacoșele. Apoi s-a uitat la șofer, la femeia cu rochia galbenă și la oamenii care tăcuseră când bunica lui fusese umilită.
— A venit cu mâncare pentru mine, a spus el rar. S-a trezit înainte de răsărit ca să-mi aleagă roșiile cele mai bune și să-mi facă plăcintă. Iar dumneavoastră ați vrut să o dați jos din autobuz pentru asta?
Nimeni nu i-a răspuns.
Șoferul și-a dres glasul.
— Nu am vrut să jignesc pe nimeni. Autobuzul era aglomerat, iar sacoșele…
— Sacoșele nu vă deranjau, a spus Daniel. Vă deranja faptul că părea o bătrână simplă, cu batic și haine vechi.
Femeia elegantă și-a scos ochelarii de soare. Privirea i s-a oprit asupra mâinilor Martăi: mâini subțiri, înroșite de muncă, care țineau încă strâns plasele.
— Îmi pare rău, a spus ea încet. Am vorbit urât.
Bărbatul de pe primul scaun s-a ridicat.
— Luați locul meu, doamnă.
Daniel i-a luat bunicii o sacoșă, iar un alt pasager a ridicat-o pe cealaltă. Marta s-a așezat lângă geam, cu plăcintele și legumele la picioare.
Autobuzul a pornit din nou.
După câteva minute, șoferul a oprit într-o stație și s-a ridicat de la volan. A venit până la Marta, cu privirea coborâtă.
— Vă rog să mă iertați, doamnă. Nu aveam niciun drept să vă vorbesc așa.
Marta l-a privit câteva clipe.
— Uneori, oamenii sunt grăbiți și uită să fie buni, i-a răspuns ea. Dar se pot opri și își pot aminti.
Șoferul a dat din cap, vizibil rușinat.
Când au ajuns în oraș, Daniel a coborât primul. I-a luat bunicii sacoșele și i-a oferit brațul.
— De ce n-ai spus că vii? Te așteptam la gară.
Marta a zâmbit.
— Voiam să-ți fac o surpriză. Mi-ai spus că nu prea ai timp să mănânci.
— Dar tu ai făcut drumul ăsta pe căldura asta, singură…
— Pentru nepotul meu, fac și mai mult.
Au mers încet spre garsoniera lui Daniel. Pe drum, el n-a lăsat-o să ducă nimic. Iar când au ajuns, a pus plăcinta pe masă, a tăiat două felii și a făcut ceai.
Marta privea prin fereastră, obosită, dar liniștită.
— Să știi că nu m-au supărat sacoșele, a spus ea după o vreme. M-au supărat ochii lor. Felul în care m-au privit de parcă nu mai conta cine sunt.
Daniel i-a luat mâna într-a lui.
— Contezi, bunico. Mai mult decât își vor da ei vreodată seama.
În autobuz, acea zi a rămas mult timp în mintea oamenilor. Șoferul nu a mai ridicat tonul la bătrânii care urcau greu cu plasele. Femeia cu rochia galbenă a început să ofere locul ei înainte să i se ceară.
Iar pentru Marta, cel mai important lucru fusese că nepotul ei mâncase, în sfârșit, o felie de plăcintă caldă și îi zâmbise ca atunci când era copil.
Pentru că uneori, o sacoșă plină cu legume nu este doar o sacoșă.
Este grija unei bunici care își pune toată dragostea în lucrurile simple.