Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Fetița s-a întors încet.
Am recunoscut-o înainte să-i văd bine chipul.
Era felul în care își ținea mâna. Sofia își ascundea degetul mare în pumn de când era foarte mică, mai ales când îi era teamă. O învățasem eu, fără să vreau, într-o zi în care îi spusesem că poate strânge ceva în palmă atunci când emoțiile devin prea mari.
Era mai înaltă. Mai slabă. Părul îi fusese tăiat neuniform.
Dar ochii erau ai ei.
— Sofia? am șoptit.
A sărit de pe scaun.
— Mami!
Am ajuns la ea fără să-mi amintesc drumul prin cameră. Am strâns-o în brațe, i-am simțit respirația, căldura obrajilor și degetele care se agățau de haina mea.
Nu era un vis.
Nu era o amintire.
Fiica mea era vie.
— Știam că o să vii, a plâns ea în gâtul meu.
Apoi a privit peste umărul meu.
L-a văzut pe Radu.
Și tot corpul i s-a încordat.
— Nu-l lăsa să mă ia! a strigat. Te rog, mami, nu-l lăsa!
Un polițist s-a apropiat imediat și s-a așezat între noi și Radu.
— Sofia, ești în siguranță acum.
M-am întors spre soțul meu.
— Ce se întâmplă?
Radu și-a trecut mâna peste față.
— Irina, copilul e speriat. Nu știe ce spune.
Sofia m-a strâns mai tare.
— Tata știa. Mi-a spus că stau câteva zile la doamna Diana, până te liniștești tu. Apoi ea mi-a spus că nu mai vrei să mă vezi.
M-am uitat la Radu.
El clătina din cap, dar nu părea surprins. Nu întreba cum ajunsese Sofia la școală. Nu întreba unde fusese doi ani.
Părea doar speriat că adevărul ajunsese în fața mea.
Sofia a povestit puțin câte puțin, cu pauze lungi și cu directorul ținându-i un pahar cu apă.
În urmă cu doi ani, Radu o lăsase în grija Dianei, o femeie pe care o cunoștea dinaintea căsătoriei noastre. Îi spusese Sofiei că eu sunt foarte bolnavă și că trebuie să stea ascunsă o vreme.
Apoi zilele au devenit săptămâni.
Iar săptămânile, ani.
Diana îi schimbase orașele și poveștile. Uneori îi spunea că mama ei nu o mai vrea. Alteori că eu murisem. Sofia nu avea telefon, nu știa adresa exactă și nu avea pe cine să întrebe.
Cu trei zile înainte, Diana fusese dusă de urgență la spital. În haosul acela, Sofia găsise niște bani, urcase într-un autobuz și venise la singurul loc despre care era sigură că își va aminti numele ei.
Școala.
Nu am putut asculta totul dintr-odată.
M-am uitat doar la fiica mea și i-am mângâiat părul.
— Acum sunt aici, i-am spus. Nu mai plec nicăieri.
Radu a încercat să se apropie.
— Irina, trebuie să vorbim. Există explicații.
Polițistul i-a cerut să rămână pe loc.
— Veți avea ocazia să dați explicații. Dar nu acum și nu în fața copilului.
Ancheta a durat luni. Au fost verificate documentele, apelurile, persoanele care îl ajutaseră pe Radu și toate lucrurile pe care eu nu avusesem puterea să le întreb când mi se spusese că Sofia murise.
Am aflat că unele acte fuseseră prezentate doar ca să mă țină departe de adevăr. Radu se folosise de șocul meu și de încrederea pe care i-o dădusem ca soție.
Nu am vrut să cunosc fiecare detaliu.
Nu aveam nevoie.
Aveam nevoie de Sofia.
La început, dormea cu lumina aprinsă. Mă striga din camera alăturată doar ca să verifice dacă sunt acasă. Uneori venea noaptea și se așeza lângă patul meu, fără să spună nimic.
— Ce s-a întâmplat? o întrebam.
— Voiam doar să te văd, îmi răspundea ea. Să știu că nu dispari.
Și îi spuneam mereu același lucru:
— Nu dispar.
Nu am încercat să recuperăm doi ani într-o singură zi. Am mers la consiliere, am învățat din nou ce îi place, ce o sperie, ce muzică ascultă și ce vise are.
În prima duminică după ce s-a întors acasă, am întrebat-o dacă vrea să meargă undeva cu mine.
Am dus-o la biserică.
În spate, magnolia înflorise.
Sofia s-a oprit sub ea și a atins scoarța copacului.
— Aici veneai pentru mine?
Am început să plâng.
— În fiecare duminică.
— Și ce-mi spuneai?
I-am luat mâna.
— Că-mi lipsești. Că te iubesc. Și că îmi pare rău pentru toate cuvintele pe care credeam că nu le vei mai auzi.
Sofia m-a privit, cu ochii umezi.
— Acum pot să le aud.
Am rămas sub magnolie mult timp, fără să ne grăbim nicăieri.
Timp de doi ani venisem acolo ca să vorbesc cu o amintire.
În acea duminică, am plecat ținând-o de mână pe fiica mea.
Și, pentru prima dată după multă vreme, Sofia mi-a spus:
— Hai acasă, mamă.