Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Mama a rămas câteva clipe cu mâinile sprijinite de marginea chiuvetei.
Din sufragerie se auzea râsul tatei și vocea mătușii mele. Pe masă ardeau lumânările, mirosea a cozonac și scorțișoară, iar eu stăteam în bucătărie privind-o pe femeia care mă născuse și pe care, într-un fel ciudat, abia acum începeam s-o cunosc.
— Am plecat pentru tine, Larisa, repetă ea. Nu spun asta ca să mă ierți. Vreau doar să înțelegi.
— Știu, mamă.
— Nu. Cred că nici eu n-am știut până astăzi ce am făcut.
S-a așezat la masă.
— Când aveai șase ani, tatăl tău rămăsese fără serviciu. Aveam datorii, acoperișul casei trebuia reparat și mă îngrozea gândul că vei crește fără să-ți putem oferi nimic. Când am primit oferta din Spania, mi s-a părut salvarea noastră.
— Mi-ai spus că plecați un an sau doi.
A închis ochii.
— Așa credeam.
Primul an devenise doi.
Apoi părinții mei își spuseseră că mai rămân până strâng bani pentru casă.
După casă venise școala mea.
Apoi facultatea.
Întotdeauna mai exista ceva pentru care merita să mai sacrifice încă un an.
— De fiecare dată când voiam să ne întoarcem, apărea alt motiv, spuse mama. Și mă linișteam spunându-mi că Mărioara e cu tine. Că ești iubită. Că nu-ți lipsește nimic.
Am privit-o.
— Mi-a lipsit.
A dat încet din cap.
— Știu.
Pentru prima dată nu încerca să-mi explice că totul fusese pentru binele meu.
— Astăzi, când te-ai fript… eu eram la trei pași de tine, Larisa. Trei pași. Dar tu ai strigat-o pe ea.
— N-am vrut să…
— Știu că n-ai vrut. Tocmai asta doare.
Vocea i s-a frânt.
— Pentru că n-ai ales-o. A fost instinct.
M-am așezat lângă ea.
Mama își privi mâinile.
— Doisprezece ani am muncit și mi-am spus că sunt o mamă bună pentru că nu-ți lipsește nimic. Îți trimiteam bani, haine, telefoane. Când spuneai că ai nevoie de ceva, găseam o cale.
A ridicat ochii spre mine.
— Eu ți-am plătit copilăria, Larisa…
Apoi a privit spre ușa sufrageriei.
— Dar Mărioara a trăit-o cu tine.
Nu am știut ce să-i spun.
Pentru că era adevărat.
Mama plătise excursia din clasa a șaptea.
Dar tanti Mărioara fusese cea care se trezise la patru dimineața să-mi facă sandvișuri.
Mama îmi cumpărase rochia pentru banchet.
Dar tanti Mărioara îmi prinsese fermoarul și îmi spusese că sunt frumoasă.
Tata trimisese bani pentru meditații.
Dar mătușa mea mă așteptase seara în stație, iarna, ca să nu merg singură prin întuneric.
Părinții mei fuseseră în spatele multor lucruri bune din viața mea.
Mărioara fusese lângă mine când se întâmplau.
— Mamă…
Am prins-o de mână.
— Nu te-am înlocuit.
A început să plângă.
— Dar nici nu pot să mă prefac că tanti Mărioara nu e…
M-am oprit.
Nu găseam cuvântul.
Mama l-a găsit pentru mine.
— Mama ta?
Am simțit un nod în gât.
— Și ea, am șoptit.
Mama și-a retras ușor mâna.
Nu furioasă.
Doar rănită.
Atunci s-a auzit vocea Mărioarei din prag.
— Ileana.
Ne-am întors amândouă.
Tanti Mărioara stătea acolo cu șorțul încă legat peste rochie.
Nu știam de cât timp asculta.
Mama s-a ridicat.
— Mărioara, eu…
— Nu.
Mătușa mea s-a apropiat.
— Lasă fata.
— Cum să las fata? izbucni mama. Am lipsit doisprezece ani și acum propriul meu copil strigă după tine când o doare!
Mărioara a rămas tăcută.
Mama continua să plângă.
— Ai fost la prima ei zi de școală. La serbări. Când a fost bolnavă. Tu știi ce mănâncă, ce-i place, de ce se teme…
— Pentru că tu m-ai rugat să am grijă de ea.
— Și ai făcut-o mai bine decât mine.
— Nu spune asta.
— E adevărat!
Atunci tanti Mărioara s-a apropiat și a prins-o pe sora ei de brațe.
— Uită-te la mine.
Mama a ridicat ochii.
Iar mătușa mea i-a spus încet:
— Eu nu ți-am luat-o, Ileana.
Mama a început să plângă și mai tare.
— Ți-am ținut-o de cald până te întorci.
Nu cred că voi uita vreodată ce a urmat.
Mama și-a lipit fruntea de umărul surorii ei.
Tanti Mărioara a cuprins-o.
Și pentru câteva clipe au plâns amândouă.
Nu ca două femei care se luptau pentru același copil.
Ci ca două surori care purtaseră, fiecare în felul ei, aceeași povară.
Una mă crescuse.
Cealaltă muncise departe ca să-mi construiască un viitor.
Și amândouă plătiseră pentru asta.
Eu am intrat între ele și le-am îmbrățișat.
— Gata, am spus printre lacrimi. Nu mai pleacă nimeni nicăieri.
Tanti Mărioara a fost prima care a râs.
— Eu sigur plec. Mâine dimineață am găinile nemâncate.
Mama a început să râdă și ea.
Și exact de asta aveam nevoie.
Nu de un discurs.
Nu de o vină împărțită perfect.
Doar de puțin loc pentru toate trei.
În lunile următoare, lucrurile nu s-au reparat ca prin minune.
Mama încerca prea mult.
Mă suna de trei ori pe zi.
Îmi gătea cinci feluri de mâncare pentru weekend.
Dacă tușeam, voia să-mi facă programare la medic.
Uneori mă enerva.
Alteori îmi venea să-i spun:
„Mamă, nu mai încerca să recuperezi doisprezece ani într-o săptămână.”
Până la urmă chiar i-am spus.
A rămas tăcută.
Apoi m-a întrebat:
— Atunci ce să fac?
— Fii aici.
Atât.
Și a început să învețe.
Încet.
Nu mai încerca să cumpere timpul pierdut.
Îl construia pe cel care ne rămăsese.
Tata făcea același lucru.
Uneori mă aștepta la maxi-taxi.
Alteori venea cu mine la Mărioara și repara câte ceva prin curte.
Poarta.
Un robinet.
O scândură din gard.
Până când mătușa mea i-a spus râzând:
— Dacă mai continui așa, desfaci casa doar ca s-o construiești la loc.
Tata a râs.
— Am de recuperat.
— Nu recupera, i-a răspuns ea. Stai.
Cred că aceea a fost lecția pe care părinții mei au învățat-o cel mai greu.
Unele lucruri nu se recuperează.
Se continuă.
După aproape un an, eram din nou toți patru în bucătăria părinților mei.
Mama făcea plăcinte.
Tata curăța mere.
Tanti Mărioara stătea la masă și îi explica mamei că pune prea puțină scorțișoară.
— Dacă știi mai bine, vino și fă-le tu, îi spuse mama.
— Nu. Sunt musafir.
Toți am încremenit o secundă.
Apoi mama a aruncat spre ea prosopul de bucătărie.
— Dacă te mai aud vreodată spunând asta în casa mea…
Am început să râdem.
Am luat o tavă.
— Lasă că o duc eu.
— Ai grijă, spuse mama.
— Știu.
Am apucat-o.
Era mai fierbinte decât crezusem.
— Au!
Și am strigat imediat:
— Mamă!
Mama a fost lângă mine într-o secundă.
Mi-a luat mâna și m-a dus la chiuvetă.
— Ține-o sub apă rece. De câte ori să-ți spun să nu pui mâna fără mănușă?
Am rămas nemișcată.
Cuvintele semănau atât de mult cu cele spuse de tanti Mărioara cu un an înainte, încât mi s-a făcut pielea de găină.
Mama încă mă certa când a observat că o privesc.
— Ce-i?
Am zâmbit.
— Nimic.
Din spatele nostru, tanti Mărioara ne privea.
Și zâmbea și ea.
Atunci am înțeles ceva.
Nu încetasem s-o iubesc pe mătușa care mă crescuse.
Și nici nu trebuia.
Mărioara rămânea femeia care îmi ținuse mâna în prima zi de școală, care stătuse lângă mine când aveam febră și care mă așteptase ani întregi să vin acasă.
Dar acum aveam și altceva.
Aveam timp cu mama.
Nu timpul pierdut.
Pe acela nu ni-l mai putea da nimeni înapoi.
Aveam timpul de acum.
Părinții mei plecaseră în Spania ca să-mi ofere un viitor mai bun.
Tanti Mărioara rămăsese ca să-mi ofere o copilărie.
Ani întregi am crezut că trebuia să aleg între ei.
Dar familia nu funcționează întotdeauna așa.
Uneori, omul care te naște și omul care te crește pot ocupa amândoi un loc în inima ta.
Fără ca iubirea pentru unul să însemne mai puțină iubire pentru celălalt.
Iar mama a înțeles, în cele din urmă, că nu trebuia să ia locul Mărioarei.
Trebuia doar să-și găsească din nou locul lângă mine.
Și de data aceasta…
să rămână.