Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Nea Ion și-a ținut palma pe masă câteva secunde.
Nimeni nu mai spunea nimic.
Raluca îl privea nedumerită.
— Bunicule, ce-ai?
Bătrânul și-a întors privirea spre Adrian.
— Tu chiar n-ai nimic de spus?
Soțul meu și-a îndreptat spatele.
— Tată, e o discuție între…
— Nu. Asta e problema. Tot timpul găsești un motiv să nu fie discuția ta.
Adrian a tăcut.
Nea Ion s-a uitat din nou la Raluca.
— Iar tu să nu mai spui niciodată că Veronica nu este nimeni în casa asta.
Raluca a râs nervos.
— Dar ce am spus atât de grav? E soția tatei. Eu sunt fiica lui.
— Și asta îți dă dreptul s-o umilești?
— N-am umilit-o.
Simona și-a coborât ochii.
Nea Ion a observat.
— Întreab-o pe prietena ta dacă așa s-a văzut de acolo.
Raluca s-a întors spre Simona.
— Serios?
Simona ezită.
— Raluca… ai fost cam dură.
— Minunat. Acum sunteți toți împotriva mea.
Nea Ion a oftat.
— Nu suntem împotriva ta. Tocmai de aceea trebuie să-ți spun ceva ce tatăl tău n-a avut curajul să-ți spună.
Apoi se uită la mine.
— Și ceva ce eu însumi am învățat prea târziu.
Adrian încremeni.
— Tată…
— Lasă-mă să termin.
Nea Ion își împreună mâinile.
— Când eram de vârsta ta, Adrian, mama mea se purta cu soția mea exact cum se poartă acum Raluca cu Veronica.
În cameră se făcu liniște.
Raluca își încrucișă brațele.
— Ce legătură are bunica?
— Are.
Vocea lui se înmuie.
— Mama mea intra în casa noastră și hotăra tot. Cum gătea soția mea. Cum creștea copiii. Cum cheltuiam banii. Iar eu tăceam.
S-a uitat spre fiul lui.
— Exact ca tine.
Adrian și-a coborât privirea.
— Îmi spuneam că nu vreau scandal. Că sunt prins între două femei. Că mama e mama și soția trebuie să înțeleagă.
Nea Ion făcu o pauză.
— Dar tăcerea mea nu însemna că eram neutru. De fiecare dată când nu-mi apăram soția, alegeam de fapt partea mamei mele.
Eu nu mi-am putut lua ochii de la el.
Acum înțelegeam ce vrusese să spună în ziua aceea.
— Soția mea a suportat ani întregi, continuă el. Și eu am realizat mult prea târziu cât de singură se simțise în propria familie.
Apoi îl privi direct pe Adrian.
— Iar acum stau la masa ta și te văd făcând aceeași greșeală.
Adrian părea lovit de cuvintele lui.
— Eu nu…
— Ba da.
Nea Ion arătă spre mine.
— Veronica nu ți-a cerut să alegi între ea și fiica ta. Ți-a cerut să nu permiți nimănui s-o trateze ca pe o străină în propria casă.
Apoi se întoarse spre Raluca.
— Iar faptul că ești fiica lui nu te face proprietara banilor lui, a casei lui sau a vieții lui.
Raluca se ridică brusc.
— Eu nu i-am cerut nimic Veronicăi!
Atunci am vorbit și eu.
— Tocmai asta este problema, Raluca.
M-a privit.
— Banii pentru magazin nu sunt doar ai tatălui tău.
— Sunt economiile lui.
— Sunt economiile noastre.
Pentru prima dată, expresia ei se schimbă.
Se întoarse spre Adrian.
— Tată?
El își trecu palma peste față.
Știam cât de greu îi era.
Dar de data aceasta nu l-am ajutat.
Nu i-am oferit nicio ieșire.
Trebuia să vorbească singur.
— Veronica are dreptate, spuse în cele din urmă.
Raluca rămase nemișcată.
— Poftim?
— Banii sunt ai amândurora. Am pus și eu, a pus și ea. N-aveam dreptul să-ți promit nimic fără să discut cu Veronica.
— Dar mi-ai spus că mă ajuți!
— Și vreau să te ajut.
— Atunci ajută-mă!
— Din banii mei, în limita în care pot. Nu din economiile noastre fără acordul ei.
Raluca se uită la el de parcă ar fi trădat-o.
— Deci ea a câștigat.
— Nu este un concurs.
— Ba exact asta este!
Și-a luat geanta.
— De când a apărut ea, totul s-a schimbat.
M-am ridicat.
— Raluca…
— Nu vreau să aud.
Dar înainte să ajungă la ușă, Simona s-a ridicat și ea.
— Stai puțin.
Raluca s-a întors.
— Și tu ce mai vrei?
— Să-ți spun ceva ce probabil n-o să-ți placă.
Simona părea jenată, dar continuă:
— Eu am venit aici crezând că tatăl tău vrea să investească în magazin. N-am știut că banii sunt economiile lor comune.
— Și?
— Și dacă eram în locul Veronicăi, nici eu n-aș fi acceptat ca cineva să hotărască ce se întâmplă cu banii mei fără să mă întrebe.
Raluca o privi lung.
Apoi plecă.
Ușa se închise.
Nimeni nu se mișcă pentru câteva secunde.
Nea Ion se ridică primul.
Și-a luat haina și, înainte să plece, l-a bătut pe Adrian pe umăr.
— Să nu aștepți până la vârsta mea ca să înveți când trebuie să vorbești.
Apoi s-a întors spre mine.
— Iar tu să nu mai taci doar ca să fie liniște.
Am dat din cap.
După ce au plecat toți, eu și Adrian am rămas la masă.
Mâncarea se răcise.
— Îmi pare rău, spuse el.
Nu i-am răspuns imediat.
— Pentru ce?
— Pentru toate dățile când am lăsat-o să vorbească așa cu tine.
— Și?
A oftat.
— Pentru că te-am pus pe tine în situația de a spune „nu” în locul meu. Ca apoi Raluca să creadă că tu ești problema.
Exact asta așteptasem să aud.
Nu scuze pentru acea duminică.
Ci recunoașterea problemei.
— Nu vreau să alegi între mine și fiica ta, Adrian.
— Știu.
— Vreau să existe limite.
S-a uitat spre ușă.
— Cheia.
Am înțeles imediat.
Raluca încă avea cheia apartamentului.
— Vorbesc cu ea, spuse.
— Tu vorbești cu ea.
Am accentuat primul cuvânt.
Adrian a dat din cap.
— Eu.
Pentru prima dată, l-am crezut.
Următoarele săptămâni n-au fost ușoare.
Raluca nu a venit.
Își suna tatăl, dar conversațiile erau scurte.
Cu mine nu vorbea deloc.
Adrian a ajutat-o financiar, dar cu o sumă din economiile lui personale, mult mai mică decât cea pe care o ceruse.
Restul banilor Raluca i-a strâns singură.
A vândut câteva lucruri.
A luat proiecte suplimentare.
A găsit un spațiu mai mic decât cel pe care îl visase inițial.
Și, câteva luni mai târziu, magazinul s-a deschis.
Nu ne-a invitat la inaugurare.
Adrian a fost rănit.
Eu nu i-am spus „ți-am zis eu”.
Într-o dimineață, însă, am trecut pe lângă magazin.
Prin vitrină am văzut-o pe Raluca aranjând un buchet.
Am intrat.
Când m-a văzut, mâinile i s-au oprit.
— Bună.
— Bună.
Am privit în jur.
Spațiul era mic, dar frumos.
— Ai făcut treabă bună.
— Mulțumesc.
Am vrut să plec.
— Veronica?
M-am întors.
Raluca își răsucea o panglică între degete.
— Nu banii au fost problema.
Am așteptat.
— Nici magazinul.
A tras aer în piept.
— Mama a murit acum șase ani. Iar când tata s-a căsătorit cu tine… am simțit că dacă te accept, înseamnă că o trădez pe ea.
Nu mă așteptasem la asta.
— Raluca, eu nu vreau locul mamei tale.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Știu asta acum.
Am rămas tăcută.
— Dar atunci nu știam cum să fiu loială mamei fără să te urăsc pe tine.
Replica ei m-a durut și, în același timp, a explicat atât de multe.
— Poți s-o iubești pe mama ta toată viața, i-am spus. Nu mă deranjează. N-ar trebui să deranjeze pe nimeni.
— Îmi pare rău pentru ce ți-am spus.
— M-a durut.
— Știu.
— Și nu se repară într-o zi.
— Știu și asta.
A fost suficient.
Nu ne-am îmbrățișat.
Nu am devenit brusc mamă și fiică.
Dar când am ieșit din magazin, între noi nu mai era același zid.
În lunile următoare, Raluca a început să vină din nou la noi.
Diferența era că acum suna la ușă.
Prima dată când s-a întâmplat, Adrian s-a uitat la mine și a zâmbit.
Eu i-am deschis.
— Bună, Veronica.
— Bună, Raluca. Intră.
Nu mi-a mai mutat cutia de pâine.
Nu mi-a mai verificat orezul.
Și, într-o duminică, a venit cu un buchet de flori.
— Pentru tine.
— Cu ce ocazie?
A ridicat din umeri.
— Nicio ocazie.
Am pus florile într-o vază.
Mai târziu, când strângeam masa, am deschis sertarul din hol.
Acolo era cheia veche pe care Raluca i-o înapoiase tatălui ei.
O ținusem acolo luni întregi.
Am luat-o în palmă.
Era doar o bucată mică de metal.
Dar pentru mine însemna ceva mult mai mare.
Ani întregi, Raluca crezuse că faptul că avea cheia însemna că putea intra oricând și că tot ce era al tatălui ei îi aparținea și ei.
Acum lucrurile erau diferite.
Casa noastră rămânea deschisă pentru ea.
Dar nu pentru că avea o cheie.
Ci pentru că învățaserăm, în sfârșit, să ne respectăm locul unii în viața celorlalți.
Am pus cheia înapoi în sertar.
Poate într-o zi avea să primească alta.
Dar nu încă.
Noua cheie trebuia meritată.