Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Ușa s-a închis în urma lui Mihai atât de firesc, de parcă ieșise doar să cumpere pâine.
Andreea a rămas singură, cu febra care nu scădea și cu telefonul căzut lângă dulap.
A încercat să se ridice după el, dar picioarele i s-au înmuiat. A făcut câțiva pași, s-a sprijinit de perete și a alunecat pe podea.
Telefonul a început să vibreze.
Era Rodica.
— Andreea, de ce trebuia să-i strici lui Mihai buna dispoziție? M-a sunat supărat. A spus că ai încercat să-l faci să se simtă vinovat.
Andreea a închis ochii.
— Doamnă Rodica, am aproape patruzeci de grade. Am căzut și nu mă pot ridica.
La celălalt capăt s-a lăsat o tăcere scurtă.
— Atunci cheamă un medic. Ești femeie în toată firea. Nu înțeleg de ce Mihai trebuia să renunțe la o ieșire stabilită de atâta timp pentru o gripă.
— Când Mihai avea 37,4, mă sunați din oră în oră.
— Nu compara lucruri care nu se pot compara, a spus Rodica rece. La bărbați, bolile evoluează altfel.
Andreea a închis apelul.
Cu ultimele puteri, a sunat-o pe vecina ei, Elena.
Nu erau prietene apropiate. Schimbaseră doar câteva vorbe pe scară, despre vreme, facturi sau liftul care se strica prea des.
Dar Elena a venit în cinci minute, cu paltonul tras peste halatul de casă.
Când a găsit-o pe Andreea pe podea, a sunat imediat la ambulanță.
La spital, medicii i-au spus că trebuie să rămână internată. Boala evoluase rapid, iar febra îi scăzuse tensiunea și îi afectase respirația.
Mihai a sunat abia seara.
— De ce nu ai răspuns toată ziua? a întrebat nemulțumit. Aici prinde știuca foarte bine. Ți-am trimis și niște poze.
— Sunt la spital, i-a răspuns Andreea.
S-a făcut liniște.
— La ce spital?
— La Universitar.
— Și când îți dau drumul acasă? Eu mă întorc mâine seară. Am nevoie să-mi calci cămășile pentru săptămâna viitoare și să faci cumpărături, că frigiderul e gol.
Andreea a privit telefonul câteva secunde.
În trecut ar fi plâns. Ar fi încercat să-l facă să înțeleagă.
De data aceea, însă, simțea doar o liniște rece.
— Mihai, să nu te mai întorci acasă.
— Ce vrea să însemne asta?
— Înseamnă că schimb încuietorile.
La început a râs. Apoi a început să o acuze că e isterică și nerecunoscătoare.
I-a spus că apartamentul era și casa lui.
Numai că nu era.
Andreea moștenise acel apartament de la bunica ei cu trei ani înainte să-l cunoască pe Mihai. El știa foarte bine, dar se obișnuise să creadă că tot ce îi oferea ea îi aparținea de drept: locuința, grija, timpul și răbdarea.
Andreea l-a sunat pe fratele ei, Radu.
Deși vorbiseră mai rar în ultimii ani, după certurile provocate de Mihai, Radu a venit în aceeași seară. A chemat un lăcătuș, a schimbat încuietorile și a adunat lucrurile personale ale lui Mihai.
Le-a dus la Rodica.
Când Mihai s-a întors de la pescuit, bronzat și mulțumit, cu o găleată plină de pește, cheia nu i-a mai intrat în ușă.
A făcut scandal pe palier, a strigat că Andreea înnebunise și chiar a amenințat că cheamă poliția.
Dar când a aflat că apartamentul era moștenirea ei, iar lucrurile lui fuseseră predate intacte mamei sale, nu a mai avut ce să spună.
După o săptămână, Andreea a fost externată.
A ajuns acasă slăbită, dar pentru prima dată după mulți ani a simțit că apartamentul acela era cu adevărat al ei.
Nu se mai auzea televizorul dat prea tare, nu mai exista nerăbdarea lui de a fi servit și nici frica ei că, de fiecare dată când avea nevoie de ajutor, va fi considerată o povară.
Mihai a venit de câteva ori cu flori și medicamente.
— M-am speriat, i-a spus prin ușă. Nu mi-am dat seama că era atât de grav.
— Ai înțeles foarte bine, i-a răspuns Andreea. Doar că erai sigur că nu voi avea curajul să te dau afară.
Divorțul s-a încheiat câteva luni mai târziu.
Rodica le spunea rudelor că Andreea distrusese o familie pentru o singură zi de pescuit.
Dar Andreea știa adevărul.
Nu pescuitul distrusese căsnicia.
Ci faptul că, atunci când Mihai avea nevoie de îngrijire, ea devenea familia lui.
Iar când ea a avut nevoie de el, el a ales să plece.