Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Femeia s-a oprit la câțiva pași de verandă și m-a privit direct.
Avea în jur de 45 de ani, era elegantă și părea mult prea familiară cu locul ca să fie o simplă vecină.
— Cine este? am întrebat.
Adrian și-a trecut mâna peste frunte.
— Eliza, ea este Sofia.
— Asta am înțeles. Cine este Sofia?
Femeia și-a încrucișat brațele.
— Sunt fiica soției lui.
Pentru o clipă am simțit o ușurare aproape caraghioasă. Nu era o amantă, nici o fostă iubită despre care uitase să-mi vorbească.
Dar Sofia a continuat:
— Mama mea a murit acum cinci ani. Eu am îngrijit-o în ultimii doi ani. După aceea am rămas să-l ajut pe Adrian cu gospodăria și cu afacerea.
— Sofia, nu este momentul, a intervenit Adrian.
— Ba este momentul perfect. Tocmai ai invitat o femeie să se mute aici fără să-i spui în ce situație ești.
M-am uitat spre Adrian.
— Ce situație?
— Nu este atât de grav cum o face ea să pară.
Sofia a râs scurt.
— Atunci spune-i.
Adrian tăcea.
Și tăcerea lui mi-a răspuns înaintea oricărei explicații.
— Spune-mi tu, i-am cerut Sofiei.
— Casa și terenul sunt ale lui Adrian. Nu contest asta. Dar o parte din ceea ce vedeți aici — extinderea serelor, instalațiile, echipamentele și mașina de livrări — a fost făcută cu bani investiți și de mama mea. După moartea ei, am pus și eu bani ca să ținem afacerea pe linia de plutire.
— Îți voi restitui tot, a spus Adrian.
— Asta îmi spui de trei ani.
M-am ridicat de la masă.
Dintr-odată, gospodăria aceea care îmi păruse atât de bine pusă la punct arăta diferit.
Nu pentru că nu i-ar fi aparținut lui Adrian, ci pentru că îmi prezentase numai partea frumoasă.
— Cât îi datorezi?
— Eliza…
— Cât?
Adrian a spus în cele din urmă o sumă.
Era suficient de mare încât să înțeleg de ce Sofia apăruse atât de furioasă.
— Și mie când aveai de gând să-mi spui?
— Înainte să te muți.
— Când? După ce îmi dădeam apartamentul în chirie și renunțam la serviciu?
— Nu ți-am cerut să renunți la apartament.
— Mi-ai cerut să-mi mut viața aici.
Adrian a venit spre mine.
— Pentru că te iubesc.
— Atunci trebuia să-mi spui adevărul.
— Mi-a fost rușine.
Replica lui m-a oprit.
— De ce?
— Pentru că atunci când ne-am cunoscut voiam să vezi omul care și-a construit ceva, nu omul care încă încearcă să repare greșeli vechi.
Sofia și-a întors privirea.
Furia ei părea să se fi stins puțin.
— Eu nu încerc să vă despart, a spus. Dar mama mea a muncit aici. Și eu am pus bani. Nu vreau să mă trezesc într-o zi că totul se schimbă și nimeni nu mai ține cont de ce mi se datorează.
Am înțeles-o.
De fapt, dintre noi trei, ea fusese singura care spusese lucrurile direct.
M-am întors spre Adrian.
— Când ai spus că „în doi e mai ușor”, ce voiai de la mine?
— Să fii aici.
— Atât?
A ezitat.
— Evident că într-o gospodărie oamenii se ajută.
— Asta înseamnă să gătesc, să am grijă de casă, să te ajut prin grădină?
— Nu te-aș fi obligat la nimic.
— Nu despre obligație vorbesc. Te întreb ce ți-ai imaginat.
Adrian a oftat.
— Da. Mi-am imaginat că vom face unele lucruri împreună. Dar nu că vei deveni angajata mea.
— Numai că tu ai avut luni întregi să-ți imaginezi cum voi intra eu în viața ta. Pe mine m-ai întrebat abia când planul era deja făcut.
A rămas fără răspuns.
Atunci am înțeles ce mă deranjase de la început.
Adrian nu era un escroc care mă ademenise acolo pentru bani. Cred că sentimentele lui erau adevărate.
Dar își construise singur viitorul nostru.
În acel viitor, el rămânea în casa lui, cu afacerea lui și cu viața lui.
Eu eram cea care trebuia să se adapteze.
Mi-am luat geanta.
— Plec.
— Te duc eu.
— Nu. Chem o mașină.
A venit după mine până la poartă.
— Eliza, te rog. N-am vrut să te mint.
— Dar ai ascuns lucruri importante.
— Pentru că mi-a fost frică să nu pleci.
L-am privit.
— Și tocmai de aceea plec acum.
În următoarele două săptămâni m-a sunat aproape zilnic.
Nu i-am răspuns.
Aveam nevoie să aflu dacă îmi lipsea Adrian sau doar sentimentul că, după atâția ani, cineva mă voia din nou lângă el.
Clara a venit într-o seară la mine.
— Îmi pare rău, a spus. Eu te-am împins spre el.
— Nu m-ai obligat.
— Mi-am dorit să nu mai fii singură.
Am zâmbit.
— Asta e problema. Voi toți credeți că singură înseamnă automat nefericită.
Clara n-a mai încercat să mă contrazică.
În a treia săptămână i-am scris eu lui Adrian.
„Putem vorbi. În Brașov.”
Ne-am întâlnit într-o cafenea aproape de biroul meu.
Adrian părea obosit.
N-a venit cu flori și nici cu mere din livadă.
— Am început să rezolv lucrurile cu Sofia, mi-a spus. Am vândut câteva echipamente de care mă puteam lipsi și i-am plătit o parte importantă din datorie. Pentru restul am făcut un acord scris. Am angajat și un contabil.
— E bine.
— Am făcut-o după ce ai plecat.
— Atunci ai făcut-o prea târziu pentru mine și la timp pentru tine.
A dat din cap.
— Știu.
Nu încerca să se justifice, iar asta m-a făcut să-l ascult.
— Am greșit, Eliza. Nu pentru că te-am vrut lângă mine. Am greșit pentru că am hotărât singur cum ar trebui să arate viața noastră.
— Exact.
— Mi-am imaginat că vei veni aici, că apartamentul tău va rămâne o plasă de siguranță și că vom face gospodăria împreună. În mintea mea suna bine.
— În mintea ta.
— Da.
A zâmbit trist.
— Asta n-am înțeles.
Am lăsat câteva secunde de liniște între noi.
— Eu nu mă mut, Adrian.
A dat din cap.
— Am înțeles.
— Nu doar acum. E posibil să nu mă mut niciodată. Îmi place apartamentul meu. Îmi place serviciul meu. Îmi place să știu că pot închide ușa seara și că viața de dincolo de ea îmi aparține.
— Atunci nu te muta.
M-am uitat atent la el.
— Și noi?
— Dacă mai vrei să existe un „noi”, vin eu mai des în Brașov. Tu vii la mine când ai chef. Fără planuri făcute în locul tău.
Pentru prima dată, propunerea lui nu cerea nimic de la mine.
— Putem încerca.
Adrian a zâmbit.
— Sâmbătă?
— La mine.
— Aduc plăcintă cu mere.
— Poți să aduci.
S-a ridicat, apoi s-a oprit.
— Și nu mai vorbesc despre mutat.
— Asta ar fi indicat.
Am ieșit din cafenea singură.
Nu știam dacă Adrian avea să devină vreodată soțul meu. Poate că peste un an urma să fim tot împreună. Poate că nu.
Dar nu mai simțeam nevoia să cunosc răspunsul.
La 55 de ani învățasem ceva ce mi-ar fi prins bine să știu la 25:
nu trebuie să alegi între iubire și libertate.
Omul potrivit nu îți cere să-ți abandonezi viața ca să încapă el în ea.
Își face loc lângă tine.