Partea a 2-a – Continuarea poveștii.
— Cum adică… ți-e rușine cu tine?
Andrei și-a coborât privirea spre mâinile mele.
— Pentru că te văd, mamă.
Am rămas tăcută.
— Știu la ce oră pleci. Te aud dimineața, chiar dacă tu crezi că dorm. Te văd seara când vii și abia îți mai scoți pantofii. Îți văd mâinile.
Și-a trecut repede palma peste ochi.
— Știu că faci toate astea pentru mine. Pentru școală, pentru meditații, pentru BAC. Și eu ce fac? Stau aici, mare cât tine, și mă uit cum te rupi în două.
— Andrei…
— De asta n-am vrut să vină colegii aici. Nu pentru că mi-e rușine de garsonieră sau de tine. Mi-e rușine că eu stau la birou și învăț, iar tu te trezești la patru dimineața ca să speli după alții.
Parcă mi se ridicase o greutate de pe piept și, în același timp, alta îi luase locul.
Trei zile mă convinsesem că propriului meu copil îi era rușine de mine.
Iar el suferea pentru că mă vedea muncind.
— Și cu firma? am întrebat. De ce le-ai spus că lucrez la o firmă?
Andrei a oftat.
— Pentru că așa m-ai învățat tu să vorbesc despre oameni.
— Cum?
— Să nu-i fac de râs.
Am simțit că mi se strânge gâtul.
— Nu voiam să spun „mama spală scări” și să înceapă vreun prost să facă glume. Nu pentru că mi-e rușine. Pentru că dacă ar râde cineva de tine, nu știu dacă aș putea să tac.
L-am privit și, pentru o clipă, l-am văzut din nou la zece ani, în dimineața în care tatăl lui plecase.
Doar că băiatul acela crescuse.
I-am întins mâna peste masă.
— Ascultă-mă bine. Nu ai de ce să te simți vinovat pentru munca mea. Eu am ales să fac asta.
— Pentru mine.
— Da, pentru tine. Pentru cine ai fi vrut să fac?
A zâmbit printre lacrimi.
Atunci privirea lui a coborât spre mâna mea.
S-a uitat câteva secunde și a încremenit.
— Mamă… unde e verigheta?
Mi-am retras instinctiv mâna.
Observase.
— N-o mai am.
— Cum adică?
Aș fi putut să inventez ceva. Să spun că o păstram într-un sertar sau că îmi rămăsese largă.
Dar după tot ce îmi mărturisise el, n-am mai vrut să existe minciuni între noi.
— Am vândut-o.
— Ce?
— Luna trecută.
Andrei mă privea de parcă nu înțelegea cuvintele.
— De ce?
Am tras aer în piept.
— Pentru meditațiile tale.
A rămas alb la față.
— Nu.
— Andrei…
— Spune-mi că nu ți-ai vândut verigheta pentru meditațiile mele.
— Am plătit trei luni înainte.
S-a ridicat de la masă.
— De ce ai făcut asta?
— Pentru că aveai nevoie de ele.
— Puteam să renunț!
— Tocmai de aceea nu ți-am spus.
Verigheta aceea fusese pe degetul meu doisprezece ani. O purtasem și după plecarea tatălui lui, poate din obișnuință, poate pentru că nu avusesem puterea să închid de tot acea parte din viață.
Într-o dimineață intrasem cu ea într-un amanet de lângă piață.
Omul o cântărise, îmi spusese suma, iar eu acceptasem fără să mă tocmesc.
Plânsesem două minute după ce ieșisem.
Apoi mă dusesem și plătisem meditațiile.
— Nu ți-am spus pentru că nu voiam să înveți din vinovăție, i-am explicat. Voiam să înveți liniștit.
Andrei a venit lângă mine și m-a îmbrățișat.
Băiatul care de doi ani nu mă mai lăsa nici să-l pup în fața liceului mă ținea acum atât de strâns, încât aproape că nu puteam respira.
— N-o să mai faci asta, a murmurat.
— Ce?
— Să vinzi lucruri pentru mine și să nu-mi spui.
Am râs printre lacrimi.
— Nu prea mai am ce să vând.
— Nu glumesc, mamă.
S-a desprins și m-a privit serios.
— Suntem doi. Nu trebuie să duci totul singură.
Din seara aceea nu s-au întâmplat minuni.
Eu am continuat să mă trezesc la 4:15.
Scările tot trebuiau spălate, facturile tot veneau, iar BAC-ul nu dispăruse.
Dar acasă ceva se schimbase.
Într-o seară am găsit ceaiul pregătit pe masă. În alta, Andrei călcase singur câteva cămăși.
Într-o duminică l-am surprins cu mopul în bucătărie.
— Ce faci?
— Dau cu mopul.
— Văd. De ce?
A ridicat din umeri.
— Vreau să știu și eu cum e.
— Cum e ce?
S-a uitat la mine și a zâmbit.
— Să lucrezi „la firmă”.
Am izbucnit amândoi în râs.
Pentru prima dată, expresia aceea nu m-a mai durut.
Câteva săptămâni mai târziu am ajuns acasă mai devreme. Andrei era la chiuvetă, cu mânecile suflecate, și spăla vasele.
— Ai pățit ceva? l-am întrebat.
— Da. M-am angajat.
Am crezut că glumește.
— Unde?
— La o cofetărie din centru. Pentru vară. Iau comenzile, strâng mesele, mai duc tăvile. Programul începe după ce termin cu BAC-ul.
Mi-am lăsat geanta jos.
— Andrei, nu trebuie să muncești. Trebuie să te pregătești pentru facultate.
— Știu. De asta încep după BAC.
— Și facultatea?
— Tocmai de asta vreau să muncesc. Vreau să-mi cumpăr singur cărțile și ce mai am nevoie. Nu tot, dar măcar o parte.
A închis robinetul și s-a șters pe mâini.
— Și mai vreau ceva.
— Ce?
A venit spre mine.
— Din primul salariu îți cumpăr cea mai bună cremă de mâini pe care o găsesc.
M-am uitat la el și am început să plâng.
— Mamă, era doar o cremă.
— Taci și vino aici.
L-am luat în brațe, ud pe mâini cum era.
Verigheta nu s-a mai întors niciodată pe degetul meu.
Dar, după o vreme, am înțeles că nu pierdusem ceea ce crezusem.
În dimineața în care o vândusem, eram convinsă că sacrificasem ultima bucată din viața mea de dinainte pentru viitorul copilului meu.
De fapt, Andrei văzuse tot ce conta chiar și atunci când eu credeam că nu vede nimic.
Mâinile crăpate.
Trezitul înainte de răsărit.
Oboseala.
Și toate lucrurile pe care o mamă le face fără să țină socoteala.
Iar băiatul care le spunea colegilor că mama lui „lucrează la o firmă” nu încercase niciodată să mă ascundă pe mine.
Încercase, în felul lui stângaci de copil care devenea bărbat, să mă apere.