Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Mamă… spune-mi că avocatul n-a făcut încă nimic.
Elena nu se așteptase la întrebarea aceea. Cu câteva ore înainte nici măcar nu știa că acordul îi oferea dreptul la 45% din profitul NordLine. Acum, Radu se uita la dosarul albastru de parcă înăuntru s-ar fi aflat ceva capabil să-i dărâme întreaga viață.
— De ce te sperie atât de tare un document despre care mi-ai spus că este doar o formalitate?
Radu și-a trecut palma peste gură și s-a uitat spre ușă.
— Ai vorbit doar cu avocatul?
— Cu cine altcineva trebuia să vorbesc?
— Și ce ți-a spus?
Elena și-a tras un scaun și s-a așezat în fața lui.
— Că nu ți-am dăruit 900.000 de lei. Am investit banii în firma ta. Că am dreptul la 45% din profit și că această obligație există până când participația mea este răscumpărată în condițiile din contract.
Radu n-a răspuns.
— Mi-a mai spus ceva, a continuat Elena. Că NordLine nu mai este firma care se zbătea să supraviețuiască acum trei ani.
Fiul ei și-a coborât privirea.
— Cifrele de pe hârtie nu înseamnă că banii stau într-un cont și așteaptă să-i luăm. Avem camioane, leasinguri, salarii, combustibil…
— Atunci de ce nu mi-ai spus niciodată nimic?
— Pentru că n-ai întrebat.
Elena a simțit cum îi urcă sângele în obraji.
— N-am întrebat pentru că am avut încredere în tine.
Radu a tăcut.
— Trei ani, Radu. Trei ani în care eu am crezut că te-am ajutat să-ți salvezi firma. În tot timpul ăsta mi-ai dat vreun leu din ce mi se cuvenea?
— Ai locuit aici.
Elena a rămas nemișcată.
Aceleași cuvinte pe care le folosise Ioana.
— Deci asta era plata mea? O cameră în apartamentul cumpărat și cu banii mei?
— N-am spus asta.
— Ba exact asta ai spus.
Ușa s-a deschis.
Ioana stătea în prag. După expresia ei, Elena și-a dat seama că ascultase suficient cât să înțeleagă despre ce era vorba.
— Ce se întâmplă?
Radu a ridicat imediat vocea.
— Nimic. Lasă-ne puțin.
Dar Ioana văzuse dosarul.
— Este despre firmă?
Elena s-a întors spre ea.
— Se pare că sunt mai puțin „întreținută” decât credeai.
Ioana și-a strâns buzele.
— Dacă vreți bani, spuneți direct. Nu trebuie să amenințați familia cu avocați.
— Eu n-am amenințat pe nimeni. Voi mi-ați spus să plec.
— Pentru că avem nevoie de cameră!
— Atunci trebuia să-mi spuneți asta înainte să vă construiți viața pe banii mei.
— Mamă, ajunge! a intervenit Radu.
Elena s-a ridicat.
— Nu, Radu. Tocmai pentru că am spus prea mult timp „ajunge” și am tăcut am ajuns aici.
A luat dosarul și s-a îndreptat spre ușă.
— Ce ai de gând să faci? a întrebat el.
Elena s-a oprit.
— Mâine mă întâlnesc din nou cu Andrei.
De data aceasta, Radu n-a mai încercat să pară calm.
— Pentru ce?
— Pentru ca un om care se pricepe să-mi explice exact ce mi se cuvine.
În camera ei, Elena a găsit încă două cutii. Ioana începuse să golească un raft al bibliotecii și pusese lucrurile ei deoparte.
Le-a lăsat exact acolo.
În noaptea aceea aproape că n-a dormit.
Nu se gândea numai la bani. Dacă Radu ar fi venit la ea și i-ar fi spus că firma încă trecea printr-o perioadă grea, probabil că ar fi așteptat. Poate chiar ar fi renunțat la o parte din ceea ce i se cuvenea.
Dar el nu făcuse asta.
Îi permisese Ioanei să-i spună că este întreținută. Stătuse lângă ea în bucătărie și nu spusese nimic când propria lui mamă fusese tratată ca o povară.
Dimineața, telefonul Elenei a sunat înainte de ora nouă.
Era Andrei.
— Am verificat informațiile publice despre NordLine și am făcut câteva calcule pe baza documentelor pe care mi le-ați lăsat.
Elena s-a ridicat în pat.
— Și?
— Firma a crescut mult. Anul trecut a raportat un profit de peste două milioane de lei.
Elena a rămas tăcută.
— Conform acordului dumneavoastră, partea care vi s-ar fi cuvenit numai pentru anul trecut se apropie de 945.000 de lei.
— Nouă sute…
Nu a reușit să termine.
Toată pensia ei pe un an nu se apropia nici pe departe de suma aceea.
Iar Ioana îi spusese că 1.500 de lei pe lună erau prea puțini pentru mâncarea și facturile ei.
— Și pentru anii din urmă? a întrebat Elena.
— Trebuie să vedem contabilitatea. Vă recomand să cerem oficial situația dividendelor și un audit. Abia atunci vom ști exact.
— Faceți-o.
Andrei a tăcut o clipă.
— Sunteți sigură? Din momentul în care trimitem notificarea, fiul dumneavoastră va înțelege că nu mai este doar o discuție în familie.
Elena s-a uitat la cutiile așezate lângă dulap.
— El a încetat primul să o trateze ca pe o discuție în familie.
În acea după-amiază, notificarea a ajuns la NordLine.
Radu a venit acasă mai devreme decât de obicei.
A intrat în camera mamei fără să bată, cu telefonul în mână.
— Ai cerut audit?
— Da.
— Știi ce înseamnă asta pentru firmă?
— Sper să aflu.
— Nu e o glumă, mamă! Sunt angajați, contracte, camioane pe drum. Nu poți intra cu avocații peste o companie doar pentru că te-ai certat cu Ioana.
Elena s-a ridicat.
— Crezi că fac asta pentru că m-am certat cu Ioana?
— Atunci pentru ce?
— Pentru că timp de trei ani mi-ai ascuns bani care îmi aparțineau.
— Nu ți-am ascuns nimic!
— Atunci auditul n-ar trebui să te sperie.
Radu a deschis gura, dar s-a oprit.
Elena a văzut din nou aceeași teamă pe care o observase cu o seară înainte.
Și atunci a înțeles.
Problema nu erau doar dividendele.
— Ce-ai făcut, Radu?
— Nimic.
— Uită-te la mine.
Fiul ei a întors capul.
Răspunsul venise fără cuvinte.
În următoarele zile, Andrei a început verificările împreună cu un specialist financiar. Elena nu înțelegea toate mecanismele contabile, dar înțelegea suficient cât să vadă că lucrurile nu se potriveau.
NordLine câștigase bani.
Mulți.
Cu toate acestea, o parte importantă din sume dispăruse prin plăți către o firmă de consultanță.
Când Andrei i-a spus numele societății, Elena n-a recunoscut-o.
— Cui aparține?
— Oficial, unei femei pe nume Daniela Matei.
— Nu cunosc nicio Daniela Matei.
Andrei a rămas câteva secunde tăcut.
— Ioana cunoaște.
Daniela era o rudă îndepărtată de-a ei.
Elena a simțit că i se face frig.
— Spuneți-mi exact ce înseamnă.
— Înseamnă că, în ultimele luni, NordLine a plătit sume importante acelei firme pentru servicii de consultanță. Trebuie verificat dacă serviciile au existat în realitate. Documentele sunt semnate de Radu.
Elena și-a închis ochii.
Până atunci, undeva în suflet, încă sperase că totul fusese doar neglijență.
— Dacă banii au fost scoși intenționat?
— Atunci situația devine mult mai serioasă.
În seara aceea, Elena l-a așteptat pe Radu.
A venit după ora opt. Când a văzut-o în sufragerie, a știut.
— Ai aflat.
Nu era o întrebare.
— Cine este Daniela Matei?
Radu s-a lăsat pe un scaun.
— O rudă de-a Ioanei.
— Știu. Te-am întrebat de ce firma ta îi trimite bani.
— Ioana s-a ocupat de partea asta.
— Dar tu ai semnat.
— Semnez zeci de acte într-o săptămână!
— Atunci spune-mi că acele servicii au existat.
Radu n-a putut.
Ioana, care tocmai intrase în sufragerie, s-a oprit.
— Nu înțeleg de ce trebuie să vă băgați în tot ce facem noi.
Elena s-a întors spre ea.
— Pentru că o parte din firma aceea este a mea.
— Pe hârtie!
— Exact. Pe hârtia despre care credeați că am uitat.
Ioana a devenit roșie la față.
— Vreți să luați banii copiilor?
— Nu mai folosi copiii ca să justifici ce ați făcut.
— Noi avem doi copii de crescut!
— Iar eu am avut unul, Ioana. Pe el.
Elena a arătat spre Radu.
— Și pentru copilul meu mi-am vândut casa.
În cameră s-a făcut liniște.
Radu și-a acoperit fața cu palmele.
— La început n-am vrut să te înșel, mamă.
Elena a simțit că i se taie picioarele.
Era prima recunoaștere.
— Primul an a fost foarte greu, a continuat el. Tot ce intra se ducea în firmă. După aceea au început să meargă lucrurile. Am vrut să-ți dau banii, dar mereu apărea altceva. Un camion, un contract nou, o rată…
— Și apoi?
Radu a privit-o.
— Apoi ne-am obișnuit.
Cuvintele acelea au durut-o mai tare decât orice scuză.
Se obișnuiseră.
Cu banii ei.
Cu munca ei.
Cu faptul că Elena gătea, făcea curățenie și avea grijă de Vlad.
Până când se obișnuiseră și cu ideea că puteau s-o dea afară.
— Știi ce nu pot să iert acum? a întrebat ea. Nu faptul că n-ai avut bani într-un an. Nici măcar faptul că m-ai mințit. Ci că ai stat în bucătărie și ai lăsat-o pe soția ta să mă numească întreținută.
Radu și-a plecat capul.
— Îmi pare rău.
— Nu-mi trebuie părerea ta de rău. Îmi trebuie adevărul.
Auditul a durat aproape două săptămâni.
La final, cifrele au fost clare.
Elena avea dividende neachitate, iar o parte din banii NordLine fusese direcționată către firma rudei Ioanei. Radu susținea că semnase plățile fără să verifice suficient și că lăsase prea multe decizii financiare pe mâna soției.
Andrei i-a explicat Elenei că putea merge mai departe.
Dar înainte să înceapă un proces, Radu a cerut o întâlnire.
A venit singur.
Nu mai era bărbatul care îi spusese să-și strângă lucrurile până duminică.
— Ce vrei de la mine? a întrebat el.
— Nimic din ce nu este al meu.
Elena îi pregătise trei condiții.
NordLine urma să-i plătească sumele datorate, o parte imediat și restul după un calendar stabilit în scris. Participația ei urma să fie recunoscută oficial, iar de atunci înainte avea să primească toate informațiile financiare care i se cuveneau.
Iar problema locuinței trebuia închisă definitiv.
— Nimeni nu mă mai dă afară dintr-o casă cumpărată cu banii mei.
Radu a acceptat.
Nu a fost nevoie să ajungă în instanță.
Pentru prima plată, NordLine a vândut unul dintre camioanele mai vechi. Restul datoriei a fost eșalonat, iar Elena și-a asigurat în scris dreptul asupra banilor și participației sale.
Ioana nu i-a vorbit câteva săptămâni.
În cele din urmă, ea și Radu au decis să se mute într-un apartament mai mic, închiriat nu foarte departe.
În ziua în care și-au strâns lucrurile, Elena nu s-a bucurat.
Vlad alerga printre cutii fără să înțeleagă de ce adulții nu-și vorbeau.
Elena l-a luat în brațe.
— Tu poți veni la bunica oricând, ai înțeles?
— Chiar și dacă mami e supărată?
Elena și-a mușcat buza.
— Chiar și atunci.
După ce ușa s-a închis în urma lor, apartamentul i s-a părut nefiresc de mare.
Câștigase.
Dar nu se simțea ca o victorie.
Câteva săptămâni mai târziu, după ce a primit prima parte importantă din banii care i se cuveneau, Elena a luat o hotărâre.
Și-a cumpărat un apartament mai mic, aproape de parc.
Nu pentru că o alungase cineva.
De data aceasta pleca pentru că așa alesese ea.
Și-a pus cărțile în bibliotecă, fotografiile cu Petru pe o comodă și și-a ales singură perdelele. O parte din bani a păstrat-o într-un cont, exact așa cum ar fi sfătuit-o soțul ei.
Într-o seară, la aproximativ o lună după mutare, cineva a sunat la ușă.
Elena a deschis.
În prag erau Radu și Vlad.
Nepotul ținea în mâini un desen cu o casă, un soare mare și trei oameni care se țineau de mână.
— Bunico, pot să intru?
Elena s-a aplecat și l-a strâns la piept.
— Tu nu trebuie să întrebi niciodată asta.
Când s-a ridicat, l-a văzut pe Radu.
Fiul ei părea obosit.
— Mamă, nu-ți cer să uiți ce am făcut.
Elena n-a spus nimic.
— Știu că am distrus ceva între noi. Dar dacă vei putea vreodată… lasă-mă măcar să încerc să fiu din nou fiul tău.
Elena l-a privit mult timp.
În urmă cu câteva luni, i-ar fi spus imediat că nu are ce să-i ierte.
Asta făcuse toată viața: iertase înainte ca oamenii să apuce măcar să-și ceară iertare.
Acum învățase că iubirea nu înseamnă să accepți orice.
— Poți să încerci, Radu.
El și-a ridicat privirea.
— Dar de data asta fără minciuni. Fără promisiuni pe care le uiți când nu-ți mai convin. Și fără „mai târziu”.
Radu a dat încet din cap.
Elena nu știa dacă relația lor avea să mai fie vreodată cum fusese.
Poate că nici nu trebuia.
Unele lucruri, odată sparte, nu se repară astfel încât să dispară toate urmele. Dar pot fi reconstruite altfel, dacă oamenii au suficient curaj să nu mai repete aceleași greșeli.
L-a luat pe Vlad de mână și l-a dus în bucătărie.
— Bunico, facem clătite?
Elena a zâmbit.
— Facem.
Radu a rămas o clipă în hol, nesigur dacă să-i urmeze.
Elena s-a întors spre el.
— Hai. Nu sta în ușă.
Și pentru prima dată după mult timp, cuvintele acelea nu mai însemnau că Elena trebuia să se teamă dacă exista sau nu un loc pentru ea.
Era casa ei.
Viața ei.
Iar de acum înainte, nimeni nu avea să mai hotărască în locul ei cât valorează și unde are voie să rămână.