Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am rămas cu telefonul în mână, uitându-mă la ecran.
— Ce-a spus? m-a întrebat Marta.
— Că știe unde este Radu și că trebuie să aflu ceva despre Andreea. Apoi a zis: „Andreea nici măcar nu…” și s-a întrerupt.
— Nu era ea?
— Nu. Era altă femeie.
Am încercat să sun înapoi, dar numărul nu mai era disponibil.
În noaptea aceea aproape că n-am dormit. Radu mi-a trimis două mesaje. În primul spunea că „lucrurile sunt complicate”. În al doilea mă ruga să nu le spun încă nimic copiilor.
N-am răspuns.
Dimineață, în timp ce pregăteam micul dejun, telefonul a vibrat.
„Mă numesc Cristina. Lucrez cu Radu. Putem vorbi?”
Am sunat imediat.
— Îmi pare rău pentru aseară, a spus femeia. A intrat cineva și a trebuit să închid.
— Ce voiați să-mi spuneți despre Andreea?
A urmat o pauză.
— Că Andreea nici măcar nu este o relație recentă. Radu o cunoaște de mai bine de un an.
M-am sprijinit de masă.
— De unde știți?
— Venea des la firmă. La început am crezut că are legătură cu unul dintre furnizori. Apoi am început să-i văd plecând împreună.
— Și de ce mă sunați acum?
— Pentru că ieri l-am auzit pe Radu spunând că „în sfârșit a rezolvat cu plecarea”. Nu vorbea ca un om care luase decizia în acea zi. Părea că totul fusese pregătit.
Dintr-odată, ultimele luni au început să arate altfel.
Serile în care Radu întârzia. Telefonul ținut mereu cu ecranul în jos. Weekendul în care îmi spusese că pleacă la Brașov cu firma.
— Mai este ceva, a continuat Cristina. Verificați deplasarea aceea la Brașov din primăvară. Radu n-a fost acolo cu firma.
A închis.
Marta mă privea din prag.
— De cât timp?
— Cel puțin un an.
S-a așezat încet.
— Dumnezeule…
Nu mai era vorba despre un bărbat care făcuse o greșeală și intrase în panică atunci când amanta rămăsese însărcinată.
Radu avusese timp.
Să mintă.
Să se întoarcă seară de seară la mine.
Să stea la masă cu copiii.
Și, în tot acel timp, să-și pregătească plecarea.
Din camera copiilor s-au auzit pași.
— Mami, mergem la patinoar? m-a întrebat băiatul meu.
Mi-am înghițit lacrimile.
— Mergem.
— Și tata?
Acolo m-a durut cel mai tare.
— Tata nu poate veni astăzi.
Marta și-a ținut promisiunea. Am mers cu copiii la patinoar, iar pentru câteva ore am încercat să le ofer o zi normală.
După-amiază am plecat direct spre casa ei de lângă lac.
Era mică, dar îngrijită. Marta a aprins focul, eu am despachetat lucrurile copiilor, iar seara am mâncat împreună în bucătărie.
Telefonul meu suna din când în când.
Radu.
Nu i-am răspuns.
A apărut a doua zi.
L-am văzut coborând din mașină și am ieșit înainte să ajungă la ușă.
— Emilia, trebuie să vorbim.
— Vorbim.
S-a uitat spre casă.
— Mama e aici?
— Da.
A oftat.
— Bineînțeles.
Tonul lui m-a făcut să-mi pierd puțina răbdare care îmi mai rămăsese.
— Mama ta a venit la mine în papuci ca să-mi spună adevărul pe care tu n-ai avut curajul să mi-l spui. Ai grijă cum vorbești despre ea.
Radu a tăcut.
— De când ești cu Andreea?
— Emilia, situația este…
— Un an?
Fața lui s-a schimbat.
Atât mi-a trebuit.
— Deci e adevărat.
— Cine ți-a spus?
— Nu contează.
— Ba contează.
— Pentru tine poate. Pentru mine contează că ieri dimineață le promiteai copiilor că mergem împreună la patinoar, deși știai că nu te mai întorci acasă.
Radu și-a trecut mâna prin păr.
— N-am știut cum să-ți spun.
— Ai avut un an să găsești cuvintele.
— Lucrurile cu Andreea nu au fost așa de la început.
— Dar au ajuns așa.
A coborât privirea.
— Este însărcinată. Nu puteam s-o las singură.
— Dar pe copiii tăi ai putut.
Radu n-a răspuns.
Atunci Marta a ieșit din casă.
— Mamă, te rog, a spus el. Nu transformați asta într-un tribunal.
— Eu? Tu ai venit în casa mea cu amanta și bagajele ei, iar eu sunt cea care face scandal?
— Am greșit.
Marta l-a privit lung.
— Ai greșit când ai mințit-o prima dată. După aceea ai continuat să alegi.
Am văzut cum Radu își strânge maxilarul.
— Și ce vreți să fac acum?
M-am uitat la bărbatul cu care trăisem doisprezece ani.
Până atunci așteptasem explicații. Poate chiar sperasem că va spune ceva care să facă totul mai puțin dureros.
Dar nu exista o asemenea propoziție.
— Pentru mine, nimic. Pentru copiii tăi, tot ce trebuie să facă un tată.
— Nu vreau să-i pierd.
— Atunci fii prezent. Nu te voi împiedica să-i vezi și nu-i voi întoarce împotriva ta. Dar ce se întâmplă între noi este altceva.
— Emilia…
— Nu.
A fost suficient.
Radu a plecat aproape o oră mai târziu.
În zilele următoare am aflat și restul. Weekendul de la Brașov fusese o minciună. Relația cu Andreea începuse cu multe luni înainte, iar sarcina nu făcuse decât să grăbească momentul în care Radu trebuia să recunoască adevărul.
Cel mai greu a fost să vorbesc cu copiii.
Nu le-am spus despre aventuri și trădări. Le-am explicat doar că mama și tata aveau probleme și că, pentru o vreme, nu vor mai locui împreună.
— Tata tot vine la noi? m-a întrebat băiatul meu.
— Da.
— Și tu rămâi?
L-am strâns în brațe.
— Eu rămân.
Marta, în schimb, a refuzat să se întoarcă acasă.
După câteva zile, Ion a venit la casa de lângă lac.
— Am vrut doar să evit scandalul, i-a spus.
— Ai evitat scandalul lăsându-mă pe mine să plec din propria casă.
— Radu este fiul nostru.
— Tocmai. Dacă noi nu-i spunem când face ceva atât de urât, cine să-i spună?
Ion a încercat să o convingă să vină acasă.
Marta a refuzat.
— Patruzeci de ani am avut grijă să fie bine pentru toată lumea. Acum am nevoie de puțin timp să văd ce e bine pentru mine.
Ion a plecat singur.
Eu și copiii ne-am întors, după un timp, în apartamentul nostru. Am început demersurile pentru separare și am stabilit cu Radu un program pentru copii.
Nu i-am interzis niciodată să-i vadă.
Eram furioasă pe soțul meu, dar nu voiam să-mi transform copiii în instrumente de răzbunare.
Andreea nu a rămas nici ea în casa Martei. După plecarea soției, Ion înțelesese în sfârșit că mersese prea departe cu tăcerea și îi ceruse lui Radu să-și găsească alt loc.
Marta a stat aproape două luni la lac.
Într-o duminică m-a sunat.
— Vii cu copiii?
Când am ajuns, Ion era în curte și tăia lemne.
M-am uitat surprinsă la ea.
— Ce face aici?
— Încearcă.
— V-ați împăcat?
Marta a ridicat din umeri.
— Vorbim. La vârsta mea nu mai iau hotărâri mari după două scuze și o cafea.
Am râs.
Relația lor nu s-a reparat peste noapte. Dar Ion începuse să înțeleagă că liniștea într-o familie nu înseamnă să închizi ochii atunci când cineva face rău.
Cu Radu a fost mai greu.
Venea regulat să-i vadă pe copii și, uneori, după ce ei plecau în camerele lor, rămânea câteva minute în hol.
— Îmi pare rău, Emilia.
— Știu.
— Dacă aș putea schimba ce am făcut…
— Nu poți.
Într-o seară m-a întrebat:
— Crezi că o să mă ierți vreodată?
M-am gândit înainte să răspund.
— Poate. Dar să te iert și să mă întorc la tine sunt două lucruri diferite.
N-a mai insistat.
Câteva luni mai târziu, Marta a venit la noi la cină.
Copiii se certau pentru ultima clătită, iar ea îi amenința râzând că o mănâncă singură dacă nu se hotărăsc.
Am privit-o și mi-am amintit de seara în care apăruse la ușa mea în palton și papuci, tremurând din cauza lucrurilor pe care le făcuse propriul ei fiu.
Până atunci nu fuseserăm apropiate.
Eram doar noră și soacră.
Dar când viața mea s-a rupt, Marta n-a ales să-și apere fiul doar pentru că era copilul ei. A venit la mine și mi-a spus adevărul.
Iar când soțul ei i-a cerut să tacă pentru liniștea familiei, a ales să plece.
În seara aceea, amândouă pierduserăm ceva.
Eu, căsnicia în care crezusem.
Ea, încrederea că familia trebuie apărată indiferent ce face.
Dar câștigaserăm ceva la care niciuna nu se așteptase.
Ne aveam una pe cealaltă.
Și, uneori, familia nu este omul pentru care ești obligat să găsești mereu scuze.
Este omul care are curajul să stea lângă tine atunci când adevărul doare cel mai tare.