Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am apăsat clanța.
Sorin a făcut un pas spre mine.
— Elena, nu mă obliga să repet.
M-am întors cu totul spre el.
Îmi tremurau mâinile, dar nu le-am mai ascuns.
— Nu trebuie să repeți nimic. Te-am auzit foarte bine.
— Atunci unde pleci?
— La Irina.
M-a privit de parcă vorbeam într-o limbă pe care n-o mai înțelegea.
— După tot ce ți-am spus?
— Da.
— Deci faci asta doar ca să-mi demonstrezi ceva.
Am clătinat din cap.
— Nu, Sorin. Asta e partea pe care n-o înțelegi. Nu plec ca să-ți demonstrez nimic. Plec pentru că vreau să beau o cafea cu prietena mea.
Am deschis ușa.
Pentru o clipă am așteptat aproape instinctiv să aud încă un ordin. A venit.
— Dacă ieși pe ușa aia, să nu te aștepți să mă găsești la fel când te întorci.
M-am uitat la el.
— Nici eu nu voi mai fi la fel.
Și am ieșit.
Pe casa scării mi s-au înmuiat genunchii.
Nu mă simțeam puternică. Nu mă simțeam curajoasă. Simțeam doar că îmi bate inima atât de tare, încât abia puteam respira.
Am coborât și am găsit-o pe Irina așteptându-mă lângă mașină.
Când m-a văzut, zâmbetul i-a dispărut.
— Ce s-a întâmplat?
— Nimic.
— Elena, te cunosc de douăzeci de ani.
Mi-au dat lacrimile înainte să apuc să răspund.
Irina m-a luat de braț.
— Sorin?
Am dat din cap.
La cafenea am stat mult timp cu ceașca neatinsă în față. Irina nu m-a presat. A așteptat până când am început eu să vorbesc.
I-am povestit despre rochie.
Apoi despre bluze.
Despre ieșirile anulate.
Despre prietenele pe care ajunsesem să le văd tot mai rar.
Despre toate momentele în care Sorin îmi spusese ce nu-i place, iar eu schimbasem câte ceva doar ca să evit o ceartă.
Irina m-a ascultat până la capăt.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că, luate separat, păreau niște prostii.
— Dar puse împreună?
M-am uitat la ea.
— Puse împreună… parcă nu mai știu când am început să-i cer voie fără să-mi dau seama.
Irina n-a încercat să-mi spună ce să fac cu mariajul meu.
Și am apreciat-o pentru asta.
— Doar să nu te mai minți singură, mi-a spus. Restul hotărăști tu.
Am ajuns acasă puțin după zece.
Sorin era în sufragerie, cu televizorul stins.
— Deci ai plecat, a spus.
— Da.
— Ești mulțumită?
Mi-am pus geanta jos.
— Am băut o cafea cu Irina. N-am plecat să câștig un război.
— Ai plecat exact pentru că ți-am spus să nu pleci.
— Nu. Eu eram deja îmbrăcată și pregătită să ies înainte să începi tu să-mi spui ce am voie să port.
Sorin s-a ridicat.
— Nu ți-am interzis să ieși.
— Mi-ai spus că dacă ies îmbrăcată așa să nu mă mai întorc.
— Eram nervos.
— Nu păreai nervos. Păreai foarte sigur pe tine.
A tăcut.
— Știi ce e cel mai rău? am continuat. Că nu este prima dată. Doar că până acum eu cedam și discuția se termina.
— Acum dramatizezi.
Altădată, replica aceea m-ar fi făcut imediat să mă întreb dacă nu cumva chiar exageram.
De data aceasta, nu.
— Nu. Doar că acum îmi amintesc.
Sorin s-a uitat la mine.
— Ce vrei să spui?
— Bluza pe care n-am mai purtat-o pentru că nu-ți plăcea. Cina cu fetele la care n-am mers. Colega cu care am încetat să mai ies la prânz pentru că spuneai că mă influențează. Fiecare lucru a fost mic. Dar toate au mers în aceeași direcție.
— Eu încercam să ne protejez căsnicia.
— De o cafea?
N-a răspuns.
— De o rochie până la genunchi? De cerceii mamei?
— Nu e vorba despre cercei.
— Știu. Tocmai asta am înțeles în seara asta.
Am trecut pe lângă el și am intrat în dormitor.
Sorin a venit după câteva minute, dar a rămas în ușă.
— Ce vrei să fac?
Întrebarea lui m-a surprins.
— Nu știu încă.
— Elena…
— Știu doar ce nu mai fac eu.
M-am întors spre el.
— Nu-mi mai schimb hainele pentru că nu-ți plac ție. Nu mai renunț la prietene ca să nu te deranjeze. Și nu-ți mai cer voie să ies din casă.
— Nu mi-ai cerut niciodată voie.
— Ba da. Numai că nu foloseam cuvântul „voie”.
Sorin a rămas în prag.
— Și dacă nu sunt de acord?
— Atunci avem o problemă mult mai mare decât rochia mea.
În noaptea aceea am dormit în același apartament, dar nu în același pat.
Dimineață nu s-a întâmplat nicio minune.
Sorin nu s-a trezit transformat într-un alt om și nici eu nu m-am trezit brusc fără teamă.
A fost rece.
Eu am fost distantă.
Dar ceva se schimbase.
Pentru prima dată, liniștea dintre noi nu mai fusese cumpărată cu renunțarea mea.
În săptămânile următoare am început să-mi recuperez lucrurile mici.
Am ieșit din nou cu Irina.
Am mers într-o sâmbătă la coafor fără să simt nevoia să explic de ce.
Am sunat-o pe o fostă colegă cu care nu mai vorbisem de aproape doi ani și am ieșit la prânz cu ea.
Mi-am cumpărat o bluză roșie pe care, cu câteva luni înainte, probabil aș fi lăsat-o în magazin doar imaginându-mi comentariul lui Sorin.
El observa.
La început, fiecare lucru provoca tensiune.
— Iar ieși?
— Da.
— Când vii?
— Pe la nouă.
— Cu cine?
— Cu Irina și Daniela.
— Nu-mi place Daniela.
Mi-am pus geanta pe umăr.
— Nu trebuie să-ți placă. Este prietena mea.
Nu ne-am certat.
Dar nici n-am renunțat.
Într-o seară, la aproape o lună după discuția cu rochia, Sorin s-a așezat lângă mine în bucătărie.
— Cred că am înțeles de ce m-am purtat așa.
Am așteptat.
— Mi-era teamă.
— De ce?
— Că într-o zi o să-ți dai seama că poți foarte bine și fără mine.
Am rămas tăcută.
Nu era o scuză. Și nici el n-a încercat s-o transforme într-una.
— Și atunci ai încercat să te asiguri că nu-mi dau seama?
A coborât privirea.
— Probabil.
— Asta nu e iubire, Sorin.
— Știu.
— Nu știu dacă știi. Dar trebuie să înțelegi dacă vrei să mai fim împreună.
Pentru prima dată nu mi-a spus că exagerez.
— Ce vrei de la mine?
— Să nu mai confunzi faptul că sunt soția ta cu ideea că îți aparțin.
A dat încet din cap.
Lucrurile nu s-au reparat în seara aceea.
Au urmat discuții neplăcute, câteva certuri și momente în care aproape am revenit amândoi la vechile obiceiuri.
Dar diferența era că eu nu mai cedam doar ca să fie liniște.
Iar Sorin a început, încet, să înțeleagă că dacă voia să rămân lângă el trebuia să accepte femeia care eram, nu pe cea pe care reușise s-o facă mai mică în toți acei ani.
Într-o sâmbătă, câteva luni mai târziu, m-am pregătit să ies.
Mi-am pus aceeași rochie bleumarin.
Același ruj.
Aceiași cercei de sidef.
Sorin era în sufragerie.
Când am trecut prin fața lui, m-am oprit o clipă.
Nu pentru a-i cere aprobarea.
Cred că voiam doar să văd dacă se schimbase ceva cu adevărat.
S-a uitat la mine.
— Ieși cu Irina?
— Da.
A dat din cap.
— Distracție plăcută.
Atât.
Am zâmbit și am mers spre ușă.
— Elena?
M-am întors.
— Îți stă foarte bine rochia.
— Știu.
Am ieșit râzând.
Nu pentru că Sorin îmi dăduse, în sfârșit, voie.
Tocmai asta era diferența.
Nu mai aveam nevoie de voie.
Și nici de aprobarea lui ca să-mi placă femeia pe care o vedeam în oglindă.