Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Cristian s-a ridicat, dar Eliza a rămas pe scaun.
— Vin imediat, i-a spus el încet.
— Nu vă grăbiți. Eu n-am nimic de ascuns.
Replica l-a urmărit până în biroul tatălui său.
Elena a închis ușa în urma lor.
— Spune-mi că am înțeles greșit.
— Ce anume?
— Femeia pe care tocmai mi-ai prezentat-o drept soția ta spune că v-ați cunoscut în seara asta.
Cristian și-a băgat mâinile în buzunare.
— Da.
Mama lui a rămas câteva secunde fără cuvinte.
— Cine este?
— O cheamă Eliza.
— Asta știu. Cine este pentru tine?
Cristian a ezitat.
Până în urmă cu o oră, răspunsul fusese simplu: o necunoscută pe care o plătise să joace un rol.
Acum îi era rușine să-l rostească.
— Nu este soția mea.
Elena s-a uitat la el lung.
— Dumnezeule, Cristian…
— A fost o glumă.
— O glumă?
— M-am săturat să-mi alegi femeile cu care trebuie să ies. M-am săturat de fiecare aniversare la care îmi prezinți câte o fiică de prietenă și de întrebările despre când mă însor.
— Și pentru asta ai adus o femeie străină în casa mea?
— Da.
— Ca să mă umilești?
Cristian a clătinat din cap.
— Ca să te fac să te oprești.
Elena și-a dus mâna la frunte.
— Și ea a acceptat pur și simplu?
Acolo Cristian n-a mai putut evita partea cea mai urâtă.
— Am plătit-o.
Mama lui și-a lăsat încet mâna jos.
— Ai plătit-o?
— Cât câștigă într-o lună.
— Ca să vină aici și să fie privită de toată lumea ca un animal ciudat?
— Nu asta am vrut.
— Dar exact asta ai făcut.
Pentru prima dată în seara aceea, Cristian n-a mai avut chef să se apere.
Din salon se auzeau vocile invitaților.
Eliza era acolo singură, în mijlocul familiei lui, suportând consecințele unei idei care nici măcar nu fusese a ei.
— Trebuie să le spun adevărul.
Elena l-a prins de braț.
— Cristian, nu face o scenă de ziua mea.
S-a uitat la ea.
— Tocmai asta e problema, mamă. De fiecare dată contează mai mult ce crede lumea decât ce facem noi.
A ieșit.
Când s-a întors în sufragerie, Eliza nu mai era la masă.
Camelia stătea lângă fereastră.
— Unde este?
Sora lui a arătat spre hol.
— A plecat.
— De ce?
— Mătușa Rodica a întrebat-o dacă măcar știe să folosească tacâmurile de pe masă.
Cristian a închis ochii.
— Și Eliza?
Camelia aproape a zâmbit.
— I-a spus că da, pentru că le spală destul de des.
În orice altă seară ar fi râs.
Acum și-a luat haina și a ieșit.
A găsit-o pe Eliza aproape de poartă.
— Stai!
Ea s-a întors.
— Nu mai trebuie să jucați rolul soțului grijuliu. Spectacolul s-a terminat.
— Îmi pare rău.
— Pentru ce? Pentru mătușa dumneavoastră sau pentru faptul că am spus adevărul?
— Pentru tot.
Cristian s-a apropiat, dar a păstrat distanța.
— Am crezut că va fi amuzant.
— Pentru dumneavoastră.
— Da.
Eliza și-a strâns haina în jurul ei.
— Eu am acceptat banii. Nu mă prefac acum că sunt o victimă. Dar am crezut că vreți să-i faceți mamei dumneavoastră o farsă. N-am înțeles că eu eram farsa.
Cuvintele l-au lovit exact unde trebuia.
— Nu asta am vrut.
— Poate. Dar asta s-a întâmplat.
Cristian a scos telefonul.
— Vă chem o mașină.
— Mă descurc.
— Măcar lăsați-mă să vă duc înapoi.
— Nu.
— Eliza…
— Ați plătit pentru câteva ore. Au trecut.
A plecat înainte să-i mai poată răspunde.
Cristian s-a întors singur în casă.
Invitații vorbeau în șoaptă, iar când a intrat, conversațiile s-au oprit.
S-a dus direct lângă masă.
— Ca să nu mai inventeze nimeni nimic, vreau să clarific eu.
Elena l-a privit.
— Cristian…
— Eliza nu este soția mea.
Mătușa Rodica a rămas cu paharul în mână.
— Atunci cine este?
— O femeie pe care am cunoscut-o în seara asta. Am plătit-o să vină cu mine și să joace rolul soției mele pentru că m-am săturat să-mi transformați viața personală într-o problemă de familie.
Camelia a clătinat din cap.
— Ești idiot.
— Da. În seara asta am fost.
Elena s-a înroșit.
— Ne-ai făcut de râs.
— Eu m-am făcut de râs. Eliza n-a făcut nimic.
— A mințit.
— Eu am rugat-o.
Cristian și-a privit rudele.
— Și apropo, faptul că face curățenie nu este partea rușinoasă a serii. Partea rușinoasă este că o femeie a intrat în casa noastră și primul lucru pe care unii dintre voi au vrut să-l afle a fost dacă este suficient de bună pentru noi.
N-a mai rămas la tort.
A doua zi, Cristian s-a întors la florărie.
Eliza nu era acolo.
A revenit după două zile.
Tot nimic.
A treia oară, proprietara l-a privit peste ochelari.
— Dacă vreți flori, vă servesc eu. Dacă o căutați pe Eliza, lucrează astăzi într-un birou de pe Calea Victoriei.
— Îmi puteți spune unde?
— Nu.
— Corect.
A cumpărat un buchet și a plecat.
O săptămână mai târziu a găsit-o din întâmplare chiar când ieșea din florărie cu găleata și geanta de lucru.
Eliza l-a văzut și s-a oprit.
— Iar aveți nevoie de o soție?
— Nu.
— Iubită?
— Nici atât.
— Menajeră?
Cristian a zâmbit.
— Am venit să-mi cer scuze.
— Ați făcut-o deja.
— Atunci n-am înțeles pentru ce.
Eliza a rămas tăcută.
— Te-am tratat ca pe cineva pe care îl puteam cumpăra pentru o seară, a continuat el. Și te-am băgat într-o situație în care tu ai fost judecată pentru prostia mea.
Era prima dată când îi vorbea fără acel „dumneavoastră” distant.
Eliza a observat, dar nu l-a corectat.
— Și mama dumneavoastră?
— E încă furioasă.
— Atunci măcar ceva a ieșit conform planului.
Cristian a râs.
— Pot să te invit la o cafea?
Eliza și-a ridicat sprâncenele.
— Cât plătiți?
— Nimic.
— Atunci oferta nu pare foarte avantajoasă.
— Cafeaua o plătesc eu.
Pentru prima dată, Eliza a zâmbit.
— O cafea.
— Atât.
— Și nu sunt soția nimănui.
— Am învățat lecția.
Cafeaua aceea a durat aproape trei ore.
Cristian a aflat că Eliza crescuse într-un centru de plasament din Prahova și venise în București la nouăsprezece ani. Făcuse tot felul de munci, iar acum avea câteva familii și două birouri unde făcea curățenie, plus florăria în care o ajuta pe proprietară.
Eliza a aflat că, dincolo de bani și aroganța pe care o purta ca pe un costum, Cristian nu era chiar omul pe care îl crezuse.
Dar nici nu s-a grăbit să-l transforme într-unul mai bun decât era.
Când se purta ca un nesuferit, îi spunea.
Iar Cristian, spre surprinderea lui, începea să asculte.
Au mai băut o cafea.
Apoi au mers la cină.
După câteva săptămâni, Cristian a întrebat-o:
— Ai veni cu mine la mama?
Eliza aproape s-a înecat cu apa.
— Nu.
— Nici n-am terminat.
— Răspunsul rămâne.
— Mama vrea să-și ceară scuze.
Eliza l-a privit suspicios.
— Mama dumneavoastră?
— Aparent, oamenii se mai schimbă.
— Dumneavoastră sunteți dovada sau avertismentul?
— Încă se cercetează.
Până la urmă a acceptat.
De data aceasta, când a intrat în vila Crăsinescu, nu purta nicio rochie împrumutată.
Avea pantaloni negri, o cămașă albastră și geanta ei obișnuită.
Și, mai important, nu juca niciun rol.
Elena îi aștepta singură.
— Eliza, mă bucur că ai venit.
— Bună seara.
A urmat o tăcere incomodă.
Apoi Elena a spus:
— Îți datorez niște scuze.
Eliza s-a uitat spre Cristian.
— El nu v-a obligat?
— Nu. Deși, după seara aceea, am avut câteva conversații pe care aș fi preferat să nu le am.
Elena a zâmbit slab.
— Am fost nedreaptă cu tine înainte să știu ceva despre tine.
— Nu doar cu mine.
Elena a ridicat privirea.
— Știu.
Cristian a rămas tăcut.
Era probabil prima conversație dintre cele două femei în care prezența lui nu era necesară.
Relația dintre el și Eliza a crescut încet.
Fără promisiuni spectaculoase.
Fără transformări peste noapte.
Eliza nu și-a abandonat munca pentru că începuse să iasă cu un bărbat bogat. Cristian i-a oferit o dată să o ajute financiar, iar privirea ei a fost suficientă ca să nu mai repete propunerea.
În schimb, când Eliza i-a spus că voia de mult să-și deschidă o mică firmă de curățenie și să nu mai lucreze singură dintr-un loc în altul, Cristian a întrebat:
— Vrei să te ajut?
— Cu bani, nu.
— Cu ce atunci?
— Cu un plan de afaceri te pricepi?
— Destul de bine.
— Atunci poți să-mi explici de unde încep. Restul fac eu.
Și asta au făcut.
Un an mai târziu, Eliza avea trei angajate și suficiente contracte încât să nu mai alerge zilnic între apartamente.
Nu pentru că un bărbat bogat o salvase.
Ci pentru că ea muncise, iar el învățase să-i ofere exact ajutorul pe care îl cerea, nu pe cel pe care considera el că ar trebui să-l primească.
Într-o seară, la aproape doi ani după aniversarea aceea, Cristian a dus-o din nou la florăria unde se cunoscuseră.
— De ce suntem aici?
— Am nevoie de un buchet pentru mama.
Eliza a râs.
— După doi ani tot nu știi ce flori îi plac?
— Acum știu. Trandafiri albi.
— Progres.
Cristian a rămas în fața ei.
— Mai am nevoie de ceva.
— Dacă urmează să mă plătești să joc vreun rol, plec.
— Nu.
A scos o cutiuță din buzunar.
Eliza a rămas nemișcată.
— Prima dată când te-am întâlnit, ți-am oferit bani ca să te prefaci că ești soția mea.
— Un început romantic memorabil.
— A fost probabil cea mai proastă idee din viața mea.
— Fără „probabil”.
Cristian a zâmbit.
— Atunci vreau să încerc încă o dată. Fără bani. Fără farsă. Fără să te prefaci.
A deschis cutiuța.
— Eliza, vrei să fii soția mea?
Ea s-a uitat la el câteva secunde.
— Mama ta știe?
Cristian a izbucnit în râs.
— Nu.
— Foarte bine.
— Asta înseamnă…?
Eliza l-a lăsat să mai aștepte o clipă.
— Da.
Câteva luni mai târziu, la masa familiei Crăsinescu, mătușa Rodica a întrebat-o pe Eliza dacă își mai amintește prima cină.
— Perfect, a răspuns ea.
— Eu încă nu pot să cred că ai spus în fața tuturor că faci curățenie.
Eliza a zâmbit.
— De ce să-mi fi fost rușine? Era adevărul.
Cristian, așezat lângă ea, i-a strâns ușor mâna.
În seara în care o cunoscuse, crezuse că banii îi permiteau să cumpere pentru câteva ore soluția perfectă la problema lui.
În schimb, femeia pe care încercase s-o angajeze ca soție falsă îi dăduse o lecție pe care familia lui, cu toate afacerile și averea ei, nu reușise să i-o dea niciodată:
munca unui om nu îl face mai mic.
Iar iubirea adevărată începe abia în ziua în care nu-i mai ceri celuilalt să joace niciun rol.