Partea a 2-a – Continuarea poveștii.
M-am uitat la Andrei câteva secunde, așteptând să zâmbească sau să spună că vorbise la nervi.
N-a făcut-o.
— Dacă Ioana pleacă, pleci și tu? am întrebat.
— Nu vreau să ajungem acolo.
— Nici eu nu te-am întrebat ce vrei. Te-am întrebat dacă asta ai spus.
Andrei și-a încordat maxilarul.
— Da.
Ioana stătea lângă el cu brațele încrucișate. Elena avea aceeași expresie mulțumită a omului convins că discuția se terminase.
Probabil se așteptau să rup foaia.
În schimb, am luat-o de pe masă și i-am întins-o Ioanei.
— Atunci citește regulile până la capăt și hotărăște-te.
Zâmbetul ei a dispărut.
— N-ai înțeles ce ți-a spus fratele meu?
— Ba da. Foarte bine.
M-am întors spre Andrei.
— Dacă alegi să pleci pentru că sora ta nu poate respecta niște reguli elementare în casa noastră, este alegerea ta. Eu nu te dau afară.
Elena a făcut un pas spre mine.
— Cristina, nu te juca cu o căsnicie de nouă ani pentru un asemenea fleac.
Am privit-o.
— Un fleac este că mi-a luat halatul. Un fleac este că mi-a mutat mâncarea prin frigider. Dar să-mi mute lucrurile cu care îmi câștig pâinea pentru că vrea loc de yoga nu mai este un fleac.
— Ești incredibil de egoistă.
— Atunci luați-o la dumneavoastră.
A tăcut.
— Aveți canapea?
— Știi foarte bine că am.
— Atunci problema este rezolvată.
— Eu am tensiune!
— Iar eu am serviciu.
Ioana și-a aruncat mâinile în aer.
— Nu mă duc la mama! Apartamentul ei e prea mic.
Am privit-o.
— Al nostru are exact același număr de metri pătrați ca săptămâna trecută.
Andrei s-a enervat.
— Cristina, gata. Ajunge.
— Sunt perfect de acord.
M-am ridicat.
— Ioana, ai până diseară să alegi. Respecți regulile sau pleci. Andrei, tu faci ce consideri.
Am ieșit din bucătărie și m-am întors la mașina mea de cusut.
Mâinile îmi tremurau când am băgat ața în ac.
Nu eram atât de calmă pe cât părusem.
Îl iubeam pe Andrei.
Nouă ani nu dispar pentru că spui o replică într-o bucătărie.
Dar ceva se schimbase.
Până atunci, fiecare ceartă din căsnicia noastră se terminase printr-un compromis. Numai că începusem să observ că „compromis” însemna, de cele mai multe ori, că eu renunțam la ceva ca să nu se supere el.
În jurul prânzului am auzit sertare deschizându-se.
Apoi fermoarele valizelor.
Nu m-am dus să verific.
După aproape o oră, Ioana a apărut în ușa atelierului.
— Sper că ești mulțumită.
— Nu sunt.
— Mi-ai distrus relația cu fratele meu.
M-am oprit din cusut.
— Eu?
— Andrei e pus acum să aleagă între noi.
— Nu l-am pus eu. Tu ai venit aici, ai început să te comporți ca și cum apartamentul ar fi al tău, iar el a decis că trebuie să accept orice.
— Sunt sora lui.
— Și eu sunt soția lui. Nu ar trebui să fim într-un concurs.
Pentru o clipă n-a mai spus nimic.
— Răzvan nu mă vrea acasă încă.
Tonul ei se schimbase.
Nu mai era arogant.
— Îmi pare rău, Ioana. Serios. Dar problemele tale cu Răzvan nu-ți dau dreptul să faci probleme în casa mea.
— Unde să mă duc?
— La mama ta. La o prietenă. La un hotel. Sau poți rămâne aici până la sfârșitul săptămânii și respecți regulile.
S-a uitat la mine.
— Chiar m-ai lăsa să rămân?
— Eu asta ți-am spus de la început.
Ioana a coborât privirea.
— Trebuie să mă gândesc.
Seara, valizele ei erau încă în hol.
Dar masa mea de lucru nu mai fusese atinsă.
A doua dimineață am găsit în frigider o cutie de lapte de migdale.
Pe ea era lipit un bilețel cu numele Ioanei.
Mi-a venit să râd.
Nu era o victorie spectaculoasă.
Era doar prima dată când înțelesese că lucrurile pe care le dorea nu apăreau singure în frigider.
Trei zile mai târziu, Ioana a plecat.
Nu pentru că o dădusem afară.
Răzvan o sunase și acceptaseră să se întâlnească să discute. Ea decisese să stea câteva zile la o prietenă până vedea ce face cu căsnicia.
Când și-a tras valizele spre ușă, s-a oprit lângă mine.
— Cristina…
— Da?
— Îmi pare rău pentru rochiile alea.
Era puțin, dar era mai mult decât primisem până atunci.
— Mulțumesc.
Apoi s-a uitat spre atelier.
— Și pentru masă.
— Și pentru halat.
A zâmbit fără chef.
— Și pentru halat.
A plecat.
Elena plecase încă din prima zi, furioasă pe mine și convinsă că își va convinge fiul să mă „pună la punct”.
Mai rămânea Andrei.
În seara în care sora lui a plecat, l-am găsit în dormitor.
Pe pat era o geantă de voiaj.
M-am oprit în ușă.
— Deci pleci.
— Am spus că plec dacă pleacă Ioana.
— Ai spus că pleci dacă o dau eu afară. N-am dat-o.
Andrei a tras fermoarul genții.
— Nu asta e problema.
— Atunci care este?
S-a întors spre mine.
— M-ai făcut de râs în fața mamei și a surorii mele.
Am simțit cum toată speranța pe care o mai aveam se micșorează.
— Te-am făcut de râs pentru că am cerut să fiu respectată în propria casă?
— Pentru că ai transformat totul într-o demonstrație de forță.
— Andrei, sora ta mi-a mutat munca din cameră ca să-și întindă salteaua de yoga.
— Puteai să gestionezi altfel.
— Cum?
N-a răspuns.
— Spune-mi. Cum trebuia să procedez?
— Cu mai multă înțelegere.
Am râs scurt.
— Asta am avut trei zile. Știi cine n-a avut deloc? Tu. Pentru mine.
Andrei a rămas tăcut.
M-am așezat pe marginea patului.
— Când ai adus-o aici, nu m-ai întrebat. Când mi-a mutat lucrurile, mi-ai spus să nu fac scandal. Când i-am cerut să respecte niște reguli, m-ai amenințat că pleci. În fiecare moment ai avut grijă ca Ioana să nu se simtă prost. O singură dată te-ai întrebat cum mă simt eu?
A deschis gura, dar n-a spus nimic.
— Nu vreau să aleg între tine și sora mea.
— Niciodată nu ți-am cerut asta.
M-am ridicat.
— Eu ți-am cerut doar să nu mă obligi pe mine să aleg între căsnicia noastră și respectul pentru mine însămi.
Am ieșit din cameră.
Andrei n-a plecat în seara aceea.
Geanta a rămas pe pat până dimineață.
Apoi două zile.
A treia zi dispăruse.
Hainele lui erau tot în dulap.
Într-o seară a venit în atelier și s-a așezat pe scaunul pe care țineam de obicei materialele.
— Am vorbit cu Ioana.
N-am ridicat privirea de la rochia la care lucram.
— Și?
— Mi-a spus că ai avut dreptate.
Atunci m-am oprit.
— Ioana ți-a spus asta?
— Nu exact în cuvintele astea. A zis că s-a purtat „puțin ca o nesimțită”.
Am zâmbit fără să vreau.
— Asta sună mai degrabă a Ioana.
Andrei a zâmbit și el, dar i-a dispărut repede.
— Mi-a mai spus ceva. Că tu i-ai oferit să rămână. Cu reguli. Și că ea a fost cea care a făcut scandal.
— Da.
— Eu am crezut că vrei s-o dai afară.
— Pentru că n-ai ascultat ce spuneam.
A dat încet din cap.
— Știu.
Pentru prima dată de când începuse totul, nu a urmat niciun „dar”.
— Îmi pare rău, Cristina.
Am rămas cu mâinile pe material.
— Pentru ce?
— Pentru că am adus-o fără să te întreb. Pentru că am presupus că tu trebuie să te adaptezi. Și mai ales pentru ce am spus în bucătărie.
— M-a durut.
— Știu.
— Nu cred că știi.
Andrei s-a uitat la mine.
— Când mi-ai spus că pleci dacă pleacă ea, eu n-am auzit „îmi apăr sora”. Am auzit că nouă ani împreună pot fi puși pe masă ca amenințare ori de câte ori nu fac ce vrea familia ta.
A coborât privirea.
— N-am vrut să spun asta.
— Dar asta ai făcut.
N-am avut o împăcare spectaculoasă în seara aceea.
Nu ne-am îmbrățișat și n-am hotărât că totul era uitat.
Am vorbit.
Mult.
Despre Ioana.
Despre Elena.
Dar, mai ales, despre noi.
Și am descoperit ceva ce ar fi trebuit să înțelegem cu ani înainte: Andrei crescuse într-o familie în care „ajută-ți familia” însemna să nu spui niciodată nu. Iar eu, ca să nu fiu considerată nora dificilă, acceptasem prea multe fără să protestez.
De aceea, când în sfârșit spusesem „ajunge”, pentru ei păruse că eu mă schimbasem.
De fapt, doar încetasem să cedez.
Câteva săptămâni mai târziu, Elena ne-a invitat la prânz.
— Vine și Ioana, mi-a spus Andrei.
— Bine.
— Dacă nu vrei să mergem…
L-am privit surprinsă.
Era prima dată când mă întreba.
— Mergem.
Ioana era deja acolo când am ajuns.
Se împăcase temporar cu Răzvan, dar începuseră să meargă la consiliere de cuplu și, după cum mi-a spus ea însăși, „încerca să nu mai fugă cu valizele la fiecare ceartă”.
Elena a fost mai greu de convins.
La un moment dat a început:
— Tot cred că între rude n-ar trebui să existe atâtea reguli…
Ioana a întrerupt-o.
— Mamă, las-o.
Elena s-a uitat uluită la propria fiică.
— Ce?
— Cristina a avut dreptate. M-am purtat urât.
M-am uitat spre Ioana.
Ea a ridicat din umeri.
— Să nu te obișnuiești.
Am râs.
Chiar și Elena a tăcut.
Când ne-am întors acasă, am intrat în atelier.
Masa era exact unde trebuia.
Rochiile clientelor atârnau pe umerașe. Cutia cu tipare era la locul ei. Pe rafturi erau ațele, foarfecile și materialele mele.
Andrei s-a oprit în ușă.
— Știi că n-am înțeles niciodată de ce ai fost atât de furioasă când Ioana a mutat masa?
— Știu.
— Acum cred că înțeleg.
M-am întors spre el.
— Nu era doar o masă.
— Nu.
A privit camera.
— Era locul tău.
Am zâmbit.
Exact.
Nu fusese niciodată vorba doar despre o masă, un halat sau o cutie de lapte de migdale.
Fusese vorba despre cât spațiu eram dispusă să cedez din propria mea viață doar pentru ca ceilalți să nu se supere.
Iar în ziua în care Andrei îmi spusese: „Dacă o dai afară pe sora mea, plec și eu”, crezuse că îmi oferă un ultimatum.
De fapt, fără să știe, îmi oferise ceva de care aveam nevoie de mult timp:
ocazia să spun, în sfârșit, „nu”.