Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 În aceeași dimineață am intrat în apartamentul nostru și, pentru prima dată după multe săptămâni, nu m-am gândit la ce ar fi vrut Andrei.
M-am gândit la ce voiam eu.
Meșterii urmau să vină la nouă. Până atunci am trecut prin fiecare cameră și am privit atent lucrările începute. În dormitor, peretele pe care eu îl voiam simplu fusese pregătit pentru un decor ales de Andrei. În bucătărie, prizele fuseseră mutate după schița lui, deși eu îi spusesem că nu-mi place.
De fiecare dată cedasem.
„Lasă, Irina, că știu eu.”
„Nu mai complica lucrurile.”
„Important e să terminăm.”
La nouă fix a venit șeful echipei.
— Bună dimineața, doamnă Irina. Domnul Andrei nu vine?
— Este plecat.
— Atunci ce facem cu modificările pe care le-a cerut?
Am scos din geantă lista pe care o pregătisem.
— Le oprim.
Bărbatul m-a privit surprins.
— Pe toate?
— Pe toate cele pe care nu le-am aprobat eu.
I-am arătat ce voiam schimbat. Unele lucrări puteau fi corectate ușor, altele costau ceva în plus.
— Sunteți sigură?
Am zâmbit.
— Apartamentul este al meu. Da, sunt sigură.
A fost prima decizie.
A doua a venit câteva ore mai târziu.
M-am întors la Elena, mi-am strâns hainele și lucrurile personale și le-am pus în două genți.
Când am închis fermoarul ultimei genți, telefonul a sunat.
Era Andrei.
— Ce faci?
În fundal se auzea muzică.
— Bine.
— Am ajuns la hotel. E superb. Mama e încântată.
— Mă bucur.
A tăcut.
— Ești supărată?
— Nu.
— Sigur?
— Foarte sigur.
Cred că se aștepta să-i reproșez din nou vacanța.
— Ai vorbit cu meșterii?
— Da.
— Perfect. Vezi? Ți-am spus că te descurci.
Am privit cele două genți de lângă mine.
— Ai avut dreptate.
Am închis.
În seara aceea nu m-am mai întors în casa Elenei.
Am dormit la mama mea.
A doua zi am început să calculez.
Cât mai aveam de plătit pentru renovare. Ce puteam amâna. Ce puteam cumpăra singură. Ce bani erau ai mei și ce cheltuieli ne aparțineau amândurora.
Și, mai ales, ce urma să fac după ce Andrei se întorcea.
Nu fusese doar vacanța.
Vacanța fusese ultima picătură.
Îmi reveneau în minte economiile folosite pentru mașina trecută pe numele lui. Tăcerile lui când Elena mă umilea. Felul în care deciziile lui erau întotdeauna „firești”, iar ale mele trebuiau explicate și apărate.
Cu fiecare zi în care el trimitea fotografii cu marea, mesele și excursiile lor, eu vedeam mai limpede viața mea.
În a patra zi mi-a trimis o poză cu Elena pe un șezlong.
„Mama spune că anul viitor trebuie să vii și tu.”
Am privit mesajul și aproape am râs.
Anul viitor.
Andrei încă făcea planuri pentru noi fără să mă întrebe.
În ziua a șasea, renovarea arăta deja altfel.
Nu spectaculos.
Doar al meu.
Renunțasem la câteva dintre ideile costisitoare ale lui Andrei și păstrasem banii pentru lucrurile de care chiar aveam nevoie. Camera mică urma să devină biroul meu. În bucătărie revenisem la varianta pe care o alesesem inițial, iar în dormitor oprisem decorul pe care îl voia el.
În ultima seară înainte de întoarcerea lor, mama m-a întrebat:
— Ești sigură?
Știa deja ce hotărâsem.
— Nu, mamă. Dar sunt mai sigură decât am fost în ultimii ani.
— Ți-e frică?
— Da.
— Atunci de ce o faci?
M-am uitat la ea.
— Pentru că mi-e și mai frică să trăiesc încă zece ani la fel.
Andrei s-a întors a doua zi după-amiază.
M-a sunat imediat.
— Unde ești?
— La apartament.
— Noi am ajuns acasă. Mama spune că nu mai sunt lucrurile tale aici.
— Pentru că le-am luat.
S-a făcut liniște.
— Ce înseamnă asta?
— Vino la apartament și vorbim.
A ajuns după mai puțin de o oră.
Când a intrat, primul lucru pe care l-a observat a fost peretele din hol.
— Ce s-a întâmplat aici?
— Am schimbat proiectul.
A mers spre bucătărie.
— Și prizele?
— Le-am pus înapoi unde stabilisem inițial.
— Irina, eu vorbisem cu electricianul!
— Știu.
S-a întors spre mine.
— Ai schimbat tot cât am fost plecat?
— Nu tot. Doar lucrurile pe care le hotărâseși singur.
Fața i s-a înăsprit.
— Cu ce bani?
— Cu banii mei.
— Iar începi cu „banii mei”?
Am rămas calmă.
— Tu ai început, Andrei. Înainte să pleci. Ți-ai cheltuit bonusul cum ai vrut pentru că era al tău. Eu am făcut exact același lucru cu banii mei.
— Nu e același lucru.
— De ce?
N-a răspuns.
A privit în jur.
— Și de la mama de ce ai plecat?
— Pentru că nu mai vreau să locuiesc acolo.
— Puteai să aștepți să mă întorc.
— Puteai și tu să aștepți să terminăm renovarea înainte să pleci în Antalya.
— Iar începi cu vacanța?
— Nu. Vacanța s-a terminat.
Am luat mapa pe care o lăsasem pe pervaz, fără să i-o întind.
— Și căsnicia noastră cred că tot acolo a ajuns.
Andrei a încremenit.
— Ce?
— Vreau să divorțăm.
A râs scurt, convins că nu vorbeam serios.
— Pentru o vacanță?
— Nu divorțez pentru că ai mers șapte zile în Turcia.
— Atunci pentru ce?
M-am uitat la omul cu care îmi împărțisem șase ani din viață.
— Pentru că de prea mult timp suntem o familie numai atunci când trebuie să cedez eu.
I-am amintit de mașină.
De bani.
De mama lui.
De fiecare dată când Elena mă jignise și el îmi spusese după aceea:
— Las-o, așa e ea.
De renovarea în care ajunsese să ia decizii fără mine.
Și, în cele din urmă, de bonus.
— Ai văzut că eu economisesc fiecare leu. Ai văzut că locuiesc cu mama ta ca să terminăm apartamentul. Și ai decis că tu meriți o vacanță, iar eu mă descurc.
— Puteai să-mi spui că te deranjează atât de tare.
M-am uitat neîncrezătoare la el.
— Ți-am spus.
A tăcut.
— Numai că n-ai crezut că voi face ceva.
Asta l-a durut.
Am văzut-o pe fața lui.
— Irina, hai să nu aruncăm șase ani…
— Eu nu-i arunc. Tocmai pentru că au fost șase ani am stat atât.
Andrei s-a uitat spre camerele neterminate.
— Și eu ce primesc?
Întrebarea m-a făcut să înțeleg că luasem decizia corectă.
— Lucrurile care sunt ale tale. Mașina ta. Banii tăi. Tot ce stabilește convenția pe care ai semnat-o.
— Iar tu rămâi cu apartamentul.
— Apartamentul cumpărat în principal din moștenirea bunicului meu. Da.
— Frumos.
— Nu. Protejat.
Nu mai aveam nimic de explicat.
Divorțul n-a fost plăcut și nici simplu.
Elena m-a sunat de mai multe ori. Prima dată m-a acuzat că îi distrug fiului ei viața. A doua oară mi-a spus că „o femeie de vârsta mea” ar trebui să se gândească bine înainte să rămână singură.
La al treilea apel i-am răspuns:
— Elena, ani întregi v-ați temut că apartamentul acela este numai al meu. Acum nu mai trebuie să vă temeți.
După aceea n-a mai sunat.
Andrei a încercat o vreme să mă convingă să mă răzgândesc.
Nu m-am răzgândit.
Câteva luni mai târziu, într-o seară, am rămas singură în apartamentul terminat.
Nu era încă mobilat complet. În sufragerie aveam doar canapeaua, o lampă și câteva cutii nedesfăcute.
Mi-am făcut o cafea și m-am așezat pe podea lângă fereastră.
Era liniște.
Nimeni nu-mi comenta mâncarea.
Nimeni nu-mi spunea cum ar trebui să arate casa mea.
Nimeni nu lua decizii în numele meu și apoi îmi explica de ce ar trebui să fiu de acord.
Mi-am amintit de dimineața în care Andrei plecase spre aeroport cu Elena.
„Ești atât de independentă. Te descurci.”
Zâmbisem atunci fără să știe de ce.
Acum știam.
Avusese dreptate.
Mă descurcasem.
Doar că nu în felul în care se așteptase el.
Singurul lucru pe care îl regretam era că avusesem nevoie de o vacanță în Turcia ca să-mi dau seama că eram deja singură de mult timp.