Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Elena a închis telefonul încet.
— Ai auzit?
— Destul.
S-a lăsat pe spătarul scaunului.
— Mamă, nu e chiar cum pare.
— Atunci explică-mi. Începe cu tabăra copiilor.
A clipit surprinsă.
— Era foarte scumpă. Mi s-a părut absurd să dau atâția bani când tu poți sta cu ei.
— Și când aveai de gând să-mi spui că trebuie să-i cresc până la sfârșitul verii?
— Nu trebuie să-i „crești”. Sunt nepoții tăi.
— Știu foarte bine cine sunt. Tocmai de aceea i-am primit fără să spun nimic când ai apărut cu trei genți la poartă. Dar una este să-mi ceri ajutorul câteva zile și alta este să-mi organizezi două luni din viață fără să mă întrebi.
Elena a oftat.
— Mamă, dramatizezi. Ești pensionară. Ce obligații ai?
Am privit-o câteva secunde.
— Niciuna. Și tocmai de aceea timpul meu îmi aparține.
— Serios? Acum e mai important vecinul decât nepoții?
— Ion nu are nicio legătură cu discuția asta.
— Ba are. De când a apărut el, parcă nu mai ești tu.
— Poate pentru că, după foarte mulți ani, am început să mă întreb ce vreau eu.
Elena a râs scurt.
— La 67 de ani?
Replica aceea m-a durut, dar nu m-a mai făcut să tac.
— Da, Elena. La 67 de ani. Nu am murit când am ieșit la pensie.
A rămas cu ochii la mine.
— Și copiii ce fac?
— Tu îmi spui. Sunt copiii tăi.
— Am programări!
— Atunci găsești o soluție.
— Nu pot să anulez două luni de muncă!
— Iar eu pot să anulez două luni din viața mea?
Vocea mea nu se ridicase deloc.
Poate tocmai de aceea a înțeles că nu mai negociam.
— Mâine ai timp să rezolvi. Tabără, bonă, program redus, Andrei când se întoarce, mama lui, orice variantă găsiți voi. Eu pot să-i mai țin două zile. După aceea, doar când mă întrebi dinainte și când pot.
Elena s-a ridicat brusc.
— Nu-mi vine să cred. Propria mea mamă mă lasă baltă pentru un bărbat.
— Nu fac asta pentru Ion.
M-am apropiat de ea.
— O fac pentru mine.
Atunci am văzut-o pe Sofia în prag.
Nu știam de cât timp asculta.
Elena s-a întors.
— Du-te în cameră, Sofia.
Dar nepoata mea a rămas pe loc.
— Mama, bunica are dreptate.
Elena a încremenit.
— Nu te băga.
— Dar tu ai spus că ea oricum n-are ce face. Și că nu trebuie s-o întrebi pentru că e bunica noastră.
Mi s-a strâns inima.
Elena s-a înroșit.
— Am spus asta pentru că…
— Eu n-aș vrea ca cineva să hotărască pentru mine doar pentru că sunt copil, a continuat Sofia. De ce e diferit dacă bunica e bătrână?
— Sofia!
— Las-o, am spus.
Nepoata mea s-a apropiat și m-a prins de mână.
— Bunico, eu nu cred că nu faci nimic.
Am strâns-o ușor.
— Știu.
În seara aceea Elena nu mi-a mai vorbit.
A doua zi a plecat devreme și s-a întors după prânz cu telefonul în mână și cu expresia unui om care descoperise că soluțiile costă atunci când nu le mai oferă altcineva gratis.
— Am găsit un program de vară pentru Daniel și cel mic. Sofia poate veni cu mine câteva zile la salon. Peste două săptămâni se întoarce Andrei și preia și el.
— Bine.
— Dar nu pot începe decât de luni.
— Ți-am spus că te ajut două zile.
A dat din cap.
Pentru prima dată de când venise, nu a încercat să schimbe condițiile.
Luni dimineață, gențile copiilor au dispărut din hol.
Casa s-a golit atât de repede, încât liniștea mi s-a părut aproape ciudată.
Am strâns jucăriile rămase în sufragerie, am spălat ultimele pahare și am ieșit în grădină.
Răsadurile aduse de Ion încă așteptau.
Le-am luat unul câte unul și am început să le plantez.
După vreo jumătate de oră am auzit poarta.
Era el.
— Ai supraviețuit?
— La limită.
A privit spre casă.
— Și armata?
— A plecat.
— Atunci cred că pot să-mi recuperez partenera de ceai.
Am râs.
— Dacă mai vrea.
— Am venit să verific.
Am pus lopățica jos.
— Vrea.
Ne-am așezat pe verandă și, pentru prima dată după multe zile, am băut o cafea până la capăt fără ca cineva să mă strige din casă.
Nu s-a întâmplat nimic spectaculos.
Și tocmai asta era atât de frumos.
Puteam să stau.
Puteam să vorbesc.
Puteam să pierd o oră fără să trebuiască să justific nimănui ce făcusem cu ea.
Elena a rămas supărată aproape două săptămâni.
Vorbeam doar despre copii și strict cât era necesar.
Apoi, într-o după-amiază, a venit singură.
Fără genți.
Fără copii.
Avea o cutie de prăjituri în mână.
— Pot să intru?
— Sigur.
S-a așezat la masa din bucătărie.
— Sofia mi-a spus ceva.
Am așteptat.
— Mi-a spus că îi e frică să nu ajungă și ea, când va avea copii, să creadă că eu trebuie să renunț la orice pentru ea.
Am zâmbit ușor.
— E un copil deștept.
— Seamănă cu tine.
A tăcut puțin.
— Cred că m-am obișnuit prea mult să fii disponibilă.
Nu am răspuns.
— Când eram mică, tu erai acolo. Când am avut nevoie de bani, ai fost acolo. Când s-au născut copiii, ai fost acolo. Și, fără să-mi dau seama, am început să cred că asta este normal. Că mama trebuie să fie întotdeauna acolo.
— Sunt mama ta, Elena. Voi fi acolo când ai nevoie de mine.
— Dar trebuie să întreb.
— Da.
A dat din cap.
— Îmi pare rău.
Nu i-am spus imediat că totul era în regulă.
Pentru că nu fusese.
Dar am întins mâna peste masă și i-am prins degetele.
— Data viitoare mă suni înainte să apară trei copii și trei genți la poartă.
A zâmbit.
— Promit.
După aceea lucrurile nu au devenit perfecte.
Uneori Elena mai suna:
— Mamă, poți să stai mâine cu cel mic?
Dar acum aștepta răspunsul.
Și uneori răspunsul era da.
Alteori spuneam:
— Nu pot. Am planuri.
La început întreba:
— Ce planuri?
Apoi a învățat să nu mai întrebe.
Într-o duminică, toți trei copiii au venit la mine.
De data aceasta îi invitasem eu.
Am făcut clătite, am stat în grădină, iar Daniel l-a convins pe Ion să-l ajute să repare bicicleta.
Sofia s-a așezat lângă mine pe verandă.
— Bunico?
— Da?
— Ion e iubitul tău?
Aproape m-am înecat cu cafeaua.
— De unde ți-a venit asta?
A ridicat din umeri.
— Se uită la tine într-un fel.
— În ce fel?
— Ca tata la mama când nu sunt certați.
Am început să râd.
— Și dacă ar fi?
Sofia s-a gândit.
— Atunci e bine.
— De ce?
— Pentru că și bunicile trebuie să aibă viața lor.
Am privit-o.
Copilul care mă întrebase dacă eu „nu mă ocup cu nimic” înțelesese într-o vară ceva ce fiica mea avusese nevoie de patruzeci de ani să învețe.
În toamna aceea am plecat cu Ion pentru trei zile la Brașov.
Prima mea excursie după mult timp în care nu eram mama cuiva, bunica cuiva sau femeia care trebuia să fie disponibilă pentru toată lumea.
Cu o seară înainte, Elena m-a sunat.
— Am auzit că plecați.
— Da.
— Distracție plăcută.
Am așteptat instinctiv continuarea.
N-a venit.
— Atât?
A râs.
— Atât. Ce voiai să spun?
— Nimic.
— Atunci du-te și bucură-te.
După ce am închis, mi-am pus telefonul în geantă și am zâmbit.
Îmi iubeam fiica.
Îmi adoram nepoții.
Aș fi făcut în continuare multe pentru ei.
Dar învățasem ceva ce ar fi trebuit să știu cu mult înainte să împlinesc 67 de ani:
să fii mamă și bunică nu înseamnă că timpul tău încetează să-ți mai aparțină.
Iar faptul că ai fost toată viața de folos celor pe care îi iubești nu înseamnă că trebuie să-ți petreci restul vieții demonstrând cât de folositoare poți fi.