Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am coborât treptele aproape alergând, cu rochia strânsă într-o mână și plicul Elenei în cealaltă.
În spatele meu l-am auzit pe Mihai strigând:
— Ana! Stai!
Nu m-am întors.
Am ajuns în parcarea din spatele conacului și am văzut-o pe sora mea venind spre mine.
— Ana?! Ce faci? Începem în zece minute!
— Dă-mi cheile.
— Ce?
— Cheile de la mașină. Acum.
S-a uitat la mine, apoi la plic.
— Ce s-a întâmplat?
— Îți explic pe drum.
În secunda următoare, Elena a ieșit și ea.
— Plecați, a spus.
Sora mea a rămas cu gura întredeschisă.
— Dumneavoastră îi spuneți să plece de la nunta cu propriul fiu?
— Da.
Apoi l-am văzut pe Mihai în ușă.
Elena s-a întors spre noi.
— Acum.
Sora mea mi-a pus cheile în palmă.
Două minute mai târziu ieșeam pe poarta conacului.
Abia când clădirea a dispărut în spatele nostru am început să tremur.
— Ana, spune-mi ce se întâmplă.
I-am întins plicul.
Sora mea a citit în tăcere.
— Poate există o explicație, a spus după câteva minute.
— Știu.
Și exact asta mă speria.
Pentru că îl cunoșteam pe Mihai.
Era inteligent.
Calm.
Convingător.
Dacă m-aș fi întors și i-aș fi pus foile în față, probabil în zece minute m-ar fi făcut să mă îndoiesc de ceea ce văzusem cu propriii ochi.
Așa că am făcut singurul lucru care mi s-a părut rațional.
L-am sunat pe avocatul care se ocupase de moștenirea părinților mei.
— Domnule Popescu, am nevoie să verificăm urgent niște lucruri.
În aceeași după-amiază eram în biroul lui.
I-am povestit tot.
Despre insistențele lui Mihai privind apartamentele.
Despre contul comun.
Despre ideea de a vinde una dintre proprietăți.
Despre conversațiile din plic.
Avocatul a citit foile de două ori.
— Ați semnat recent ceva la cererea lui?
— Nu.
— Procură?
— Nu.
— Promisiune de vânzare? Contract? Document bancar?
— Nimic.
A dat din cap.
— Atunci foarte bine. Și până lămurim situația, nu semnați absolut nimic.
Telefonul meu suna continuu.
Mihai.
Din nou Mihai.
Apoi mesaje.
„Unde ești?”
„Ce ți-a spus mama?”
„Ana, nu face o prostie.”
„Măcar vorbește cu mine.”
N-am răspuns.
În schimb, l-am întrebat pe avocat dacă putem verifica lucrurile despre care Mihai vorbise în acele mesaje.
Am putut.
Iar până seara am aflat suficient cât să înțeleg că Elena nu exagerase.
În lunile dinaintea nunții, Mihai ceruse informații despre cum ar putea fi administrate anumite bunuri după căsătorie.
Discutase despre vânzarea unuia dintre apartamentele mele.
Își făcuse calcule privind investițiile pe care voia să le facă folosind banii obținuți.
Dar cel mai tare m-a lovit altceva.
În conversațiile pe care Elena le găsise exista un mesaj mai vechi, pe care nu-l observasem la conac.
Mihai îi scrisese unui apropiat:
„Ana e foarte prudentă acum. După nuntă o să fie altceva. Odată ce suntem familie, n-o să mai trateze fiecare lucru ca fiind doar al ei.”
Am lăsat foaia pe masă.
— Deci pentru asta se căsătorea cu mine?
Avocatul a fost atent.
— Documentele nu-mi permit să vă spun ce simțea pentru dumneavoastră. Dar pot să vă spun altceva: interesul lui pentru bunurile dumneavoastră era mult mai mare decât v-a lăsat să înțelegeți.
Asta mi-a fost suficient.
În seara aceea i-am trimis lui Mihai un singur mesaj:
„Nunta nu va mai avea loc. Nu veni după mine. Vom vorbi când voi fi pregătită.”
Răspunsul a venit imediat.
„Mama ți-a băgat prostii în cap.”
Apoi:
„Nu înțelegi nimic din acele conversații.”
Și, câteva minute mai târziu:
„Tot ce am făcut era pentru viitorul nostru.”
Am privit ultimul mesaj mult timp.
Cu doar câteva ore înainte, probabil că l-aș fi crezut.
Acum vedeam altceva.
„Viitorul nostru” însemnase mereu casa mea, apartamentele mele, economiile mele.
Niciodată nu mă întrebasem de ce planurile lui începeau aproape întotdeauna cu ceea ce trebuia să pun eu pe masă.
A doua zi m-a sunat Elena.
De data aceasta am răspuns.
— Ești bine?
— Da.
A urmat o tăcere.
— Ana, îmi pare rău.
— Pentru ce?
— Pentru că n-am spus nimic mai devreme.
— De ce n-ai făcut-o?
A oftat.
— Pentru că este fiul meu.
Nu suna ca o scuză.
Suna ca o durere.
— Mult timp mi-am spus că exagerez. Că voi doi vă iubiți și că nu este treaba mea cum vă organizați banii.
— Dar?
— Apoi a început să mă întrebe lucruri despre proprietățile tale.
Am încremenit.
— Pe tine?
— Da. Știa că mai vorbisem cu tine despre ele. M-a întrebat cât valorează casa părinților tăi, dacă apartamentele sunt doar pe numele tău, dacă firma tatălui tău mai produce venituri.
— Și ce i-ai spus?
— Că nu este treaba mea și nici a lui.
Acum înțelegeam răceala ei din ultimul an.
— Eu credeam că nu mă placi.
— La început am fost suspicioasă, a recunoscut Elena. Dar nu pentru că aveai bani. Mă temeam că Mihai se grăbește.
A făcut o pauză.
— După aceea am început să mă tem din motivul opus.
Cu trei zile înainte de nuntă, Mihai mersese la ea să-i ducă niște lucruri.
Își deschisese laptopul pe masa din sufragerie, apoi ieșise să vorbească la telefon.
Pe ecran rămăsese conversația.
— N-am căutat nimic, Ana. Era acolo. Și am văzut numele tău.
Citise suficient.
În seara aceea fotografiase conversațiile.
Două zile nu dormise aproape deloc.
— De ce ai așteptat până la nuntă?
Vocea i s-a frânt.
— Pentru că în fiecare dimineață mă trezeam hotărâtă să nu mă bag. Îmi spuneam că poate interpretez greșit. Că este copilul meu.
A tăcut.
— Dar în dimineața nunții m-am uitat la el și l-am întrebat: „Dacă Ana nu vrea niciodată să vândă nimic și nu pune niciun ban într-un cont comun, tot te căsătorești cu ea?”
— Ce a spus?
— S-a enervat. Mi-a spus să-mi văd de treaba mea.
Elena a început să plângă.
— Atunci am știut că trebuie să-ți dau plicul.
Pentru prima dată am înțeles cât o costase gestul acela.
Nu fusese o soacră care voia să distrugă nunta nurorii.
Fusese o mamă obligată să aleagă între a-și proteja fiul de consecințele propriilor fapte și a lăsa o altă femeie să intre într-o căsnicie fără să cunoască adevărul.
— Elena…
— Da?
— Mulțumesc.
N-a răspuns câteva secunde.
— Am pierdut un fiu în ziua aceea, Ana.
— Nu.
Mi-am șters ochii.
— Fiul tău a făcut alegerile lui. Tu doar ai refuzat să mă lași să le plătesc eu.
Au urmat săptămâni grele.
Mihai a încercat să mă convingă că totul fusese o neînțelegere.
Apoi m-a acuzat că îl umilisem în fața familiei.
După aceea a dat vina pe mama lui.
Dar nu m-am mai întors.
Nu pentru că aflasem cu certitudine că nu mă iubise niciodată.
Poate mă iubise.
Poate, în felul lui, chiar își imaginase o viață împreună.
Dar în acea viață luase deja decizii despre lucrurile mele fără mine.
Își construise planuri pe care eu trebuia să le aflu abia după ce deveneam soția lui.
Iar asta era suficient.
Câteva luni mai târziu, am invitat-o pe Elena la cafea.
A venit ezitantă.
— Nu știam dacă mai vrei să mă vezi.
— Dacă nu erai tu, probabil acum încercam să înțeleg ce am semnat și de ce.
A zâmbit trist.
— Mi-aș fi dorit să te cunosc în alte împrejurări.
— Și eu.
Înainte să plece, m-a întrebat:
— Mai ai rochia?
Am râs pentru prima dată când mă gândeam la ziua aceea.
— Da.
— Și ce faci cu ea?
M-am gândit puțin.
— Nu știu. Dar nu vreau s-o urăsc. Rochia n-a avut nicio vină.
Elena a zâmbit.
La ușă, am îmbrățișat-o.
Era straniu.
Femeia despre care crezusem aproape doi ani că nu mă va accepta niciodată fusese singura persoană din familia lui Mihai care avusese curajul să-mi spună adevărul.
În ziua nunții mele, pierdusem un mire.
Dar evitasem o căsnicie în care intrasem fără să știu toate regulile.
Iar plicul pe care îl strânsesem în mână în timp ce fugeam în rochia de mireasă îl păstrez și astăzi.
Nu pentru mesajele dinăuntru.
Ci pentru propoziția scrisă de Elena pe prima foaie:
„Dacă intri astăzi în căsătoria asta fără să știi adevărul, n-o să mă pot ierta niciodată.”
Uneori, omul care te salvează nu este cel de la care te-ai fi așteptat.
Iar în ziua în care trebuia să-mi devină soacră, Elena a ales să fie, înainte de toate, o femeie care n-a lăsat o altă femeie să intre cu ochii închiși într-o căsnicie.