Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Mihai a luat din nou telefonul Alinei.
Postarea mamei lui adunase deja zeci de comentarii.
Unele femei o criticau pe Alina fără s-o cunoască.
Altele o compătimeau pe Doina pentru că, spuneau ele, „și-a crescut băiatul ca să muncească pentru o femeie care doarme până la prânz”.
Alina nu mai voia să citească.
— Dă-mi telefonul. Îi răspund eu.
— Nu, a spus Mihai.
— Atunci sun-o.
— Nici asta.
— Mihai, nu înțeleg ce aștepți.
El s-a așezat lângă ea.
— Mama a vrut ca oamenii aceia să vadă fotografia, nu?
— Evident.
— Atunci tot ei trebuie să vadă și adevărul.
A deschis comentariile și a început să scrie.
Alina s-a apropiat.
— Ce faci?
— Exact ce trebuia să fac de la început.
A scris câteva rânduri.
Fără jigniri.
Fără amenințări.
Fără să-și umilească mama.
Apoi i-a arătat Alinei înainte să publice:
„Pentru cei care comentează: Alina avea 39°C febră când a fost făcută această fotografie. Eu am insistat să rămână în pat și să se odihnească. Mama mea a intrat în locuința noastră folosind cheia pe care o avea exclusiv pentru urgențe. Alina i-a spus că este bolnavă și a rugat-o să nu o fotografieze. Acesta este contextul care lipsește din postare.”
Alina l-a privit.
— Chiar vrei să scrii asta public?
— Mama a făcut problema publică.
A apăsat „Publică”.
Apoi a pus telefonul pe noptieră.
— Acum așteptăm.
N-au avut mult de așteptat.
Primul răspuns a apărut după câteva minute.
„39 de grade? Doina, de ce n-ai spus asta?”
Apoi altul:
„Dacă era bolnavă, normal că stătea în pat.”
Și încă unul:
„Te-a rugat să nu-i faci fotografia și ai pus-o pe internet?”
Femeia care scrisese mai devreme „săracul Mihai” și-a șters comentariul.
Alta a scris:
„În situația asta, îmi retrag ce am spus. Îmi pare rău, Alina.”
Telefonul a început să vibreze aproape continuu.
Alina se uita la ecran fără să-i vină să creadă.
În mai puțin de jumătate de oră, discuția se schimbase complet.
Nu pentru că Mihai inventase ceva.
Ci pentru că spusese cele câteva lucruri pe care Doina avusese grijă să le ascundă.
Apoi telefonul lui Mihai a sunat.
Pe ecran apărea:
„Mama”.
— Acum răspunzi? a întrebat Alina.
— Acum da.
A pus telefonul pe difuzor.
— Mihai! Ce-ai făcut?
— Am spus adevărul.
— M-ai făcut de râs în fața tuturor!
— Eu?
Doina a tăcut.
— Tu ai pus fotografia, mamă.
— Era o glumă!
— Alina ți-a spus să nu-i faci poză?
Tăcere.
— Te-am întrebat ceva.
— Da, dar…
— Știai că are febră?
— Mi-a spus că are.
— Cât?
— Mihai…
— Cât, mamă?
Doina a oftat.
— Treizeci și nouă.
— Și ai ales să nu spui asta.
— Pentru că nu despre febră era vorba! Eu încerc să-ți deschid ochii de ani de zile.
Alina a ridicat privirea.
Mihai și-a încordat maxilarul.
— În legătură cu ce?
— Cu femeia asta! De fiecare dată când vin la voi, totul trebuie să fie perfect. Casa, mâncarea, hainele… de parcă ea ar fi mai bună decât toate celelalte femei.
Alina a rămas nemișcată.
Mihai a vorbit foarte calm:
— Mama, Alina nu ți-a spus niciodată că este mai bună decât tine.
— Nici nu trebuie! Se vede!
— Atunci problema nu este Alina.
Doina n-a răspuns.
— Șterge fotografia, a continuat el.
— Dar acum toată lumea o să creadă că…
— Nu mă interesează ce crede lumea. Șterge fotografia.
Câteva minute mai târziu, postarea dispăruse.
Dar pentru Mihai lucrurile nu se terminaseră.
A doua zi, când temperatura Alinei scăzuse, Doina a venit la ei.
De data aceasta a sunat la ușă.
Mihai a deschis.
Mama lui a intrat fără siguranța obișnuită.
— Putem vorbi?
S-au așezat în sufragerie.
Doina și-a ținut geanta în poală.
— Am greșit cu fotografia.
Alina a așteptat.
— Și?
— Și n-ar fi trebuit s-o public.
— N-ar fi trebuit nici s-o faci, a spus Alina.
Doina și-a coborât privirea.
— Da.
Pentru prima dată, Alina n-a mai încercat să îndulcească lucrurile.
— De ce mă cauți mereu de greșeli?
— Nu fac asta.
Mihai a intervenit:
— Ba da, mamă.
Doina s-a uitat la fiul ei.
— Când vii aici verifici praful. Comentezi ce gătește. Întrebi de ce nu sunt călcate rufele. Dacă Alina face zece lucruri bine, tu îl cauți pe al unsprezecelea.
Doina și-a strâns buzele.
— Pentru că la voi pare că totul merge perfect.
— Nu merge, a spus Alina. Numai că nu-ți povestesc fiecare problemă din viața mea.
Doina a rămas tăcută.
Apoi a spus ceva ce Alina nu se aștepta să audă.
— Poate că asta mă deranja.
— Ce?
— Veneam aici și vedeam casa pusă la punct. Te vedeam mergând la serviciu, făcând mâncare, având grijă de toate… și mă simțeam prost.
Alina a privit-o surprinsă.
— De ce?
— Pentru că eu nu reușeam întotdeauna.
Doina și-a frământat mâinile.
— Și atunci căutam ceva. Praf pe un raft. O chiuvetă nespălată. Orice.
A zâmbit amar.
— Cred că mă făcea să mă simt mai bine dacă vedeam că nici tu nu le poți face pe toate.
Alina a respirat adânc.
Înțelegea acum de unde veneau toate criticile.
Dar a înțelege nu însemna a accepta.
— Doina, eu nu sunt în competiție cu tine.
— Știu.
— Și faptul că tu te simțeai prost nu-ți dădea dreptul să mă umilești.
— Știu.
Mihai s-a ridicat.
— Mai este ceva.
A întins mâna.
— Cheia.
Doina l-a privit.
— Ce cheie?
— A apartamentului.
— Mihai, mi-ai dat-o pentru urgențe.
— Exact.
— Dacă se întâmplă ceva?
— Atunci te sunăm.
— Sunt mama ta.
— Și Alina este soția mea. Iar acesta este și spațiul ei privat.
Doina a rămas câteva secunde cu mâna pe geantă.
Apoi a scos brelocul.
A desprins cheia și i-a pus-o în palmă.
— Deci nu mai am voie să vin?
— Ba da, a spus Alina. Dar suni înainte. Ca orice alt om care vine în casa noastră.
Doina a dat încet din cap.
Înainte să plece, s-a oprit în dreptul ușii.
— Alina…
— Da?
— Îmi pare rău.
Alina n-a răspuns imediat.
— Accept scuzele. Dar încrederea nu se repară într-o zi.
Doina a înțeles.
După plecarea ei, Mihai a pus cheia într-un sertar.
Alina l-a privit.
— Crezi că se va schimba?
— Nu știu.
— Atunci ce facem?
Mihai a închis sertarul.
— Nu trebuie să se schimbe ea ca să avem noi limite.
Alina a zâmbit.
Asta era, de fapt, diferența.
Nu câștigaseră un război.
Nu o umiliseră pe Doina și nu se răzbunaseră.
Pur și simplu spuseseră adevărul și închiseseră o ușă pe care, prea mult timp, altcineva crezuse că o poate deschide oricând.
Iar de atunci, când Doina venea în vizită, făcea un lucru foarte simplu înainte să intre.
Suna la ușă.