Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Maria a luat plicul, dar nu l-a deschis.
— Ce-ați făcut?
— Deschide-l, mamă, a spus Andreea.
Maria s-a uitat suspicios la amândoi.
— Dacă ați cheltuit bani pentru mine…
— Deschide-l.
A rupt marginea plicului.
Înăuntru nu era niciun teanc de bani și nici vreun cadou scump.
Erau câteva foi și o scrisoare.
Maria a recunoscut imediat scrisul fiicei sale.
„Mamă,
de aproape douăzeci de ani ne întrebi dacă avem bani, dacă ne trebuie ceva și dacă ne descurcăm.
Astăzi vrem să-ți răspundem pentru ultima dată:
Avem.
Ne descurcăm.
Nu ne mai trebuie nimic.
Doar tu.”
Maria s-a oprit din citit.
— Ce-i asta?
Andreea și-a șters repede obrazul.
— Continuă.
Maria și-a coborât din nou privirea.
Copiii îi pregătiseră, negru pe alb, situația pe care ea refuzase ani întregi s-o privească.
Casa era terminată și nu mai exista nicio datorie.
Andreea avea familia și venitul ei.
Radu avea serviciu, economii și locuința lui.
Niciunul nu mai avea nevoie de banii pe care Maria îi trimitea lună de lună.
Iar la final era scris:
„Dacă mai pleci, să pleci pentru că asta îți dorești tu. Nu pentru noi.”
Maria a lăsat foile în jos.
— Dar eu trebuie să muncesc.
Radu a zâmbit trist.
— Sigur că poți să muncești, mamă. Dar nu trebuie să mai trăiești la mii de kilometri de casă ca să ne întreții pe noi.
— Și femeia pe care o îngrijesc?
— Am vorbit cu verișoara ta, a spus Andreea. Familia ei știa deja că te gândești să te retragi. Au găsit pe cineva care poate veni în locul tău.
Maria a ridicat brusc privirea.
— Ați vorbit voi cu ei?
— Numai după ce ne-ai spus că te-au întrebat dacă mai rămâi mult. Nu am hotărât în locul tău. Dacă vrei să pleci, te ducem la autocar chiar acum.
Andreea a făcut o pauză.
— Dar înainte să pleci, vrem să ne răspunzi la o singură întrebare.
— Care?
Fiica ei a privit spre casa din spatele Mariei.
— Pentru cine mai pleci?
Maria s-a întors.
În lumina dimineții, casa părea mai frumoasă decât și-o amintea.
Fațada pe care o plătise din banii câștigați într-o vară întreagă.
Ferestrele schimbate după alți doi ani.
Gardul.
Acoperișul.
Terasa.
Florile pe care le planta în fiecare concediu și pe care, de cele mai multe ori, le vedea înflorite doar în fotografii.
Totul era acolo.
Numai ea fusese mai mult plecată.
Maria s-a așezat încet pe banca de lângă poartă.
— Știți ce-i ciudat?
Copiii au rămas lângă ea.
— Acasă am tot ce mi-am dorit.
Și-a privit casa.
Apoi valiza.
— O casă mare și frumoasă. Curtea mea. Camera mea. Lucrurile mele.
A zâmbit amar.
— Și aproape douăzeci de ani am dormit într-o cămăruță în Italia.
Andreea s-a așezat lângă ea.
— Pentru noi.
— Da.
Maria și-a frecat palmele.
— Dar a meritat. Ați făcut școală. N-ați dus lipsă. Am terminat casa…
— A meritat, mamă, a spus Radu. Nu-ți spune nimeni că n-a meritat.
Andreea i-a luat mâna.
— Numai că acum s-a terminat.
Maria a clătinat din cap.
— Nu e atât de simplu.
Și nu era.
Pentru copiii ei, soluția părea evidentă: mama rămânea acasă.
Pentru Maria, „acasă” devenise aproape un loc în care venea în concediu.
Timp de aproape douăzeci de ani se trezise știind exact ce avea de făcut.
Pregătea micul dejun.
Dădea medicamente.
Mergea la cumpărături.
Făcea curățenie.
Însoțea oameni la medic.
Își primea salariul.
Trimitea bani în România.
Apoi începea luna următoare.
— Și eu ce fac aici? a întrebat încet.
Andreea s-a uitat surprinsă la ea.
— Trăiești.
Maria a râs printre lacrimi.
— Ușor de spus.
— Atunci înveți.
Replica fiicei a făcut-o să zâmbească.
Radu a ridicat valiza.
— Unde o duci?
— În casă.
— Radu…
— Dacă te răzgândești, o scot iar. Dar până atunci măcar nu o mai ținem la poartă.
Maria nu l-a oprit.
A urmărit valiza care trecea înapoi prin curte.
Pentru prima dată după foarte mulți ani, bagajul ei mergea în direcția opusă.
În casă.
În ziua aceea, Maria a sunat personal familia din Italia.
Conversația n-a fost ușoară.
Lucrase pentru ei ani întregi.
Își făcuse prieteni acolo.
Avea o viață acolo.
Dar când a închis telefonul, nu mai avea un drum programat pentru dimineața următoare.
Seara, Andreea și Radu au rămas la masă cu ea.
N-au organizat nicio petrecere.
N-au deschis șampanie.
Au mâncat roșii din grădină, brânză, pâine și o tavă de plăcintă făcută de Andreea.
Lucruri obișnuite.
Maria îi asculta vorbind și, din când în când, îi privea fără să spună nimic.
Copiii ei.
Numai că nu mai erau copii.
Radu avea câteva fire albe la tâmple.
Andreea avea riduri fine în jurul ochilor.
Maria și-a dat seama că își amintea perfect fețele lor de la doisprezece și nouă ani.
Parcă ieri îi lăsase la poartă.
Și totuși trecuseră aproape două decenii.
— Mamă, ce ai? a întrebat Andreea.
— Nimic.
— Te uiți ciudat la noi.
Maria a zâmbit.
— Mă gândeam cât de repede a trecut.
Andreea n-a întrebat ce.
Știa.
În noaptea aceea, Maria s-a culcat în dormitorul ei.
Camera era mare.
Patul era al ei.
Pe comodă erau fotografii cu copiii și nepoții.
La fereastră se vedea curtea.
Maria a stins lumina.
Și, pentru prima dată după mult timp, nu și-a pus alarma.
Dimineața s-a trezit tot devreme.
Obișnuința era mai puternică decât orice.
Pentru câteva secunde a rămas nemișcată, încercând să-și amintească unde este.
Apoi a văzut lumina intrând prin perdelele ei.
Și a înțeles.
Nu trebuia să pregătească micul dejun nimănui.
Nu trebuia să dea medicamente.
Nu trebuia să verifice ora autocarului.
Nu trebuia să plece.
Și-a făcut o cafea și a ieșit în curte.
Valiza era în casă.
Poarta era închisă.
Maria s-a așezat lângă florile pe care le plantase cu ani în urmă și și-a băut cafeaua încet.
Nu regreta că plecase în Italia.
La treizeci și nouă de ani făcuse ceea ce crezuse că trebuie să facă pentru cei doi copii ai ei.
Le oferise lucruri pe care singură, în România acelor ani, nu știa cum le-ar fi putut oferi.
Dar undeva pe drum, „câteva luni” deveniseră aproape douăzeci de ani.
Iar copiii pentru care continua să plece crescuseră demult.
Acum nu-i mai cereau bani.
Nu-i mai cereau haine.
Nu-i mai cereau nimic din ceea ce putea cumpăra cu salariul din Italia.
Îi cereau ceva ce nu putea trimite prin transfer bancar.
Timpul ei.
Maria a privit casa pentru care muncise aproape jumătate din viața ei.
Apoi a zâmbit.
În dimineața aceea, pentru prima dată după aproape douăzeci de ani, nu mai era femeia venită acasă în concediu.
Era pur și simplu acasă.