Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Petru mi-a spus că pot să mă mut aici de azi.
Pentru câteva secunde, nimeni n-a spus nimic.
Cristina stătea pe palier cu mâna pe mânerul unei valize, așteptând probabil să mă dau la o parte și s-o poftesc înăuntru.
Eu mă uitam la Petru.
Petru se uita la podea.
— Intră puțin, Cristina, am spus.
— Ilinca… a intervenit Petru.
— Cred că e mai bine să lămurim acum.
Cristina și-a tras valizele în hol.
Abia atunci a observat bagajul deschis din dormitor și hainele bărbătești dinăuntru.
— Plecați deja?
— Eu nu, am răspuns.
Petru și-a trecut nervos mâna prin păr.
— Cristina, nu e momentul.
— Pentru ce?
Am arătat spre valizele ei.
— Petru ți-a spus că poți locui aici. Ce anume ți-a spus despre apartament?
Petru s-a apropiat.
— Ilinca, nu trebuie să facem interogatoriu acum.
— Nu te-am întrebat pe tine.
Cristina ne privea când pe unul, când pe celălalt.
— Mi-a spus că plecați șase luni la București și că apartamentul rămâne liber.
— Altceva?
— Că ar fi mai bine să stau eu aici decât să plătesc chirie în altă parte.
Am încuviințat.
— Și ți-a spus al cui este apartamentul?
Cristina a încruntat sprâncenele.
— Al vostru.
Petru a oftat.
— Doamne, chiar contează?
M-am uitat la Cristina.
— Este al meu. L-am cumpărat înainte să-l cunosc pe fratele tău.
Ea a rămas cu mâna pe valiză.
— Doar al tău?
— Doar al meu.
— Petru?
— Locuiesc aici de doi ani! a izbucnit el. Normal că spun „al nostru”.
Cristina îl privea acum altfel.
— Dar mie mi-ai spus că ai băgat bani în apartament.
Am întors capul spre el.
Asta era nou.
— Ce bani?
— Nu începeți amândouă…
— Petru, ce bani?
Cristina a continuat:
— Mi-ai spus că ai plătit jumătate din rată în ultimii doi ani. De asta am crezut că poți decide.
Am simțit că încep să râd.
Nu pentru că era amuzant.
Apartamentul nu mai avea nicio rată.
— Cristina, apartamentul este achitat de ani de zile.
Ea s-a întors brusc spre fratele ei.
— Atunci ce rată plătești tu?
Petru s-a înroșit.
— Am spus și eu așa…
— De ce?
— Ca să nu stau să-ți explic toată situația.
Cristina și-a lăsat încet geanta jos.
— Și mie mi-ai spus că lucrezi de acasă.
Am rămas nemișcată.
— Ți-a spus asta?
— Da.
S-a uitat spre mine.
— Mi-a zis că are proiecte de design și că voi doi împărțiți cheltuielile.
Petru a ridicat vocea:
— Ce contează toate astea acum?
— Contează, am spus eu. Pentru că de aproape un an nu are un serviciu stabil și eu plătesc aproape tot.
Cristina a închis ochii pentru o clipă.
Nu părea furioasă pe mine.
Părea rușinată.
— Ilinca, îmi pare rău. Dacă știam…
— Nu ai de ce să-ți ceri tu scuze.
Petru a râs nervos.
— Extraordinar. Acum v-ați aliat împotriva mea?
Cristina s-a întors spre el.
— Nu, Petru. Încerc doar să înțeleg de ce m-ai chemat cu toate lucrurile aici dacă apartamentul nici măcar nu este al tău.
— Pentru că aveai nevoie de ajutor!
— Și ajutorul tău era să-mi dai casa altcuiva?
Replica l-a redus la tăcere.
M-am dus în dormitor și am mai pus câteva dintre hainele lui în valiză.
Petru a venit după mine.
— Ilinca, hai să nu facem o prostie.
— Eu tocmai încerc să repar una.
— Am exagerat dimineață. Atât.
— Nu este vorba despre ce ai spus dimineață.
M-am întors spre el.
— Ai hotărât ce se întâmplă cu apartamentul meu fără să mă întrebi. Mai mult, i-ai spus surorii tale că este și al tău.
— Pentru că suntem împreună!
— Asta nu te face proprietar.
— Deci după doi ani pentru tine nu însemn nimic?
Am tras fermoarul valizei.
— Ai locuit aici fără să-ți cer chirie. Ți-am plătit mâncarea, facturile și telefonul când tu spuneai că treci printr-o perioadă grea. Nu ți-am reproșat nimic.
Am pus valiza în picioare.
— Dar tu n-ai văzut asta ca pe un ajutor. Ai început să crezi că ți se cuvine.
Petru s-a uitat la bagaj.
— Unde vrei să mă duc?
Înainte să pot răspunde, Cristina a vorbit din hol:
— Pentru câteva zile poți veni cu mine.
Amândoi ne-am întors spre ea.
— Unde? a întrebat Petru.
— La mătușa Mariana. Mi-a spus că mă primește până îmi găsesc o garsonieră.
Petru a clipit.
— Atunci de ce ai venit aici?
Cristina l-a privit lung.
— Pentru că tu ai insistat. Mi-ai spus să nu dau bani pe chirie când avem apartamentul nostru.
Accentul pus pe ultimul cuvânt a spus totul.
— Cristina…
— Ia-ți valiza.
Petru s-a întors spre mine.
— Serios? Mă dai afară și sora mea te ajută?
— Nu te dă nimeni în stradă, i-a spus Cristina. Ai unde să dormi. Doar că nu aici.
Pentru prima dată în dimineața aceea, Petru nu mai avea pe cine să manipuleze.
Nici pe mine.
Nici pe sora lui.
A mai încercat.
Mi-a spus că o să regret.
Că arunc doi ani de relație pentru „niște pereți”.
Că atunci când iubești pe cineva, nu ții socoteala banilor.
La ultima propoziție m-am uitat la el.
— Ai dreptate. Eu n-am ținut-o. Poate asta a fost problema.
Cristina și-a luat una dintre valize.
Petru și-a luat-o pe a lui.
Celelalte două au rămas pe palier.
Înainte să plece, el s-a întors.
— Și asta e tot?
— Da.
— După doi ani?
— După doi ani.
Ușa s-a închis.
Am rămas singură în hol.
Nu m-am simțit puternică.
Nu m-am simțit victorioasă.
M-am așezat pe marginea canapelei și am plâns.
Pentru că, oricât de greșită ar deveni o relație, tot doare când se termină.
Dar durerea nu m-a făcut să mă răzgândesc.
În zilele următoare, Petru a trecut prin toate variantele.
Mai întâi și-a cerut iertare.
Apoi mi-a promis că își găsește serviciu.
După aceea mi-a spus că sunt rece și materialistă.
În cele din urmă a revenit la:
„Nimeni n-o să te iubească așa cum te-am iubit eu.”
N-am răspuns.
Cristina, în schimb, mi-a trimis un singur mesaj:
„Îmi pare rău că am venit peste tine cu bagajele. Nu știam adevărul.”
I-am răspuns:
„Știu.”
Atât.
O săptămână mai târziu am acceptat oficial proiectul din București.
Am găsit și chiriași pentru apartament: un cuplu tânăr care urma să stea șase luni în Brașov pentru serviciu.
Când am semnat contractul, mi-am amintit de dimineața în care Petru izbucnise:
„Sora mea n-are unde să locuiască, iar tu vrei să închiriezi?”
Da.
Voiam.
Pentru că apartamentul acela nu era o proprietate comună pe care Petru avea dreptul s-o împartă după bunul plac.
Era lucrul pentru care muncisem ani întregi și ultima siguranță pe care mi-o lăsase mama.
Cu două zile înainte să plec la București, Petru m-a sunat de pe alt număr.
Am răspuns fără să știu cine este.
— Ilinca.
Am recunoscut imediat vocea.
— Ce vrei?
— Vreau să te întreb ceva.
Am tăcut.
— Chiar ai aruncat doi ani din viața noastră pentru un apartament?
M-am uitat la cutiile pregătite lângă ușă.
— Nu, Petru.
— Atunci pentru ce?
— Am pierdut doi ani până să înțeleg că tu considerai al tău tot ce era al meu.
N-a răspuns.
— Ai grijă de tine, am spus.
Și am închis.
Peste câteva zile am plecat la București.
Nu fugeam de nimeni și nu începeam miraculos o viață perfectă.
Aveam un serviciu nou, un oraș în care trebuia să mă obișnuiesc și multe lucruri de pus în ordine.
Dar exista o diferență uriașă.
De data aceasta, deciziile despre viața mea îmi aparțineau din nou mie.
Iar uneori nu ai nevoie de o răzbunare spectaculoasă ca să câștigi.
Este suficient să încetezi să-i mai dai cuiva drepturi pe care nu le-a avut niciodată.