Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Elena s-a aplecat spre document.
— Ce scrie acolo?
Avocatul a rotit actul spre ea și a indicat paragraful.
— Când ați transferat proprietatea fiului dumneavoastră, v-ați păstrat prin act dreptul de a locui și folosi apartamentul pe viață.
Elena l-a privit fără să înțeleagă pe deplin.
— Adică?
— Adică faptul că Mihai este proprietar nu înseamnă că vă poate scoate pur și simplu din locuință. Dreptul dumneavoastră este trecut în act.
Elena și-a amintit brusc ziua de la notar.
Biroul mare.
Dosarul deschis.
Și vocea notarului:
„Dacă aceasta rămâne locuința dumneavoastră, vreau ca dreptul dumneavoastră de a locui aici să fie prevăzut clar în act.”
Atunci aproape că se simțise jenată.
Mihai chiar râsese.
„Doar n-o să-mi dau mama afară.”
Acum exact asta făcuse.
— Și ce trebuie să fac?
— În primul rând, să nu mai considerați că sunteți o musafiră care a fost dată afară. Nu sunteți.
Elena și-a coborât privirea.
— Este fiul meu. Nu vreau să ajung prin tribunale cu el.
— Atunci încercăm mai întâi altfel. Îi explicăm foarte clar situația.
Maria, care stătuse până atunci tăcută lângă ea, a întrebat:
— Și dacă nu înțelege?
Avocatul a închis dosarul.
— Atunci există și alte căi. Dar haideți să nu începem cu ele.
În drum spre casă, Elena nu a spus aproape nimic.
Maria conducea.
— La ce te gândești?
— La câte lucruri le-am dat.
— Copiilor?
— Da.
Elena privea pe geam.
— Și nu mă refer la apartament. Ani. Bani. Timp. Tot.
— Pentru că ești mama lor.
— Știu. Dar cred că undeva am făcut o greșeală.
— Care?
— I-am învățat că mama dă întotdeauna. Niciodată că există o limită.
Maria a întors capul spre ea.
— Atunci poate e timpul să-i înveți.
Elena n-a răspuns.
Dar în dimineața următoare l-a sunat pe Mihai.
— Mamă, ești bine?
Tonul lui era aproape vesel.
De parcă nimic nu se întâmplase.
— Sunt bine.
— Ai vorbit cu tanti Maria? Ai găsit ceva?
Elena a închis ochii pentru o secundă.
Propriul ei fiu o întreba dacă își găsise unde să locuiască.
— Am găsit.
— Vezi? Ți-am spus că rezolvăm.
— Mihai, vreau să vii după serviciu la biroul unui avocat.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Ce avocat?
— Îți trimit adresa.
— Mamă, ce ai făcut?
— Nimic. Tocmai de aceea vreau să vii.
— Dacă e vorba despre apartament…
— Este.
Vocea lui s-a schimbat.
— Mamă, nu începe cu prostii. Ai semnat de bunăvoie.
— Știu foarte bine ce am semnat.
— Atunci ce mai e de discutat?
Elena a privit copia actului din fața ei.
— Exact asta vom afla.
Și a închis.
Mihai a venit.
Singur.
A intrat în cabinet vizibil iritat și s-a așezat lângă mama lui.
— Nu-mi vine să cred că am ajuns aici.
Elena l-a privit.
— Nici mie.
Avocatul n-a pierdut timpul.
A pus actul pe masă.
— Domnule Mihai, mama dumneavoastră mi-a spus că i-ați cerut să părăsească apartamentul.
— Nu am dat-o afară.
Elena a întors capul spre el.
— Mi-ai spus să-mi strâng lucrurile.
— Temporar!
— Și unde să mă duc?
Mihai a oftat.
— Ana nu putea s-o primească. Urma să găsim altceva.
Avocatul a intervenit calm.
— Problema este că mama dumneavoastră are prevăzut în act dreptul de a locui și folosi acel apartament.
Mihai s-a încruntat.
— Știu.
Elena a rămas surprinsă.
— Știai?
— Da, mamă. Am fost și eu la notar.
— Atunci cum ai putut să-mi spui să plec?
— Pentru că avem nevoie de spațiu!
Pentru prima dată, Mihai și-a ridicat vocea.
— Vine încă un copil. Ce vrei să fac? Să țin doi copii într-o cameră doar pentru că tu nu poți sta câteva luni în altă parte?
Elena l-a privit lung.
— Eu nu pot sta în altă parte?
— N-am spus-o așa.
— Ba exact așa ai spus-o.
Mihai și-a trecut nervos mâna prin păr.
— Mamă, faci din asta ceva mult mai mare decât este.
Elena a zâmbit trist.
Replica aceea a lămurit-o mai mult decât orice document.
Pentru el chiar nu era ceva atât de mare.
Era doar mama.
Mama se descurca.
Mama înțelegea.
Mama renunța.
Mama făcea loc.
Ca întotdeauna.
— Mihai, când ai venit și mi-ai spus că ai nevoie de apartament pe numele tău, am semnat.
El a tăcut.
— Când ai avut nevoie să locuiești acolo câteva luni, ți-am deschis ușa.
— Știu.
— Când câteva luni s-au făcut ani, n-am spus nimic.
— Mamă…
— Când ai avut nevoie de dormitorul meu, m-am mutat în camera mică. Când Irina mi-a strâns lucrurile în cutii, am tăcut. Când aveați nevoie de cineva cu Sorina, eram acolo.
Mihai și-a coborât privirea.
— Dar când eu am avut nevoie de un singur lucru, de casa mea, mi-ai spus să-mi strâng valiza.
— Nu asta am vrut…
— Asta ai făcut.
În cabinet s-a lăsat liniștea.
Elena și-a pus palma pe dosar.
— Mă întorc acasă.
Mihai a ridicat imediat capul.
— Și noi?
— Voi aveți apartamentul vostru.
— E încă în renovare.
— De doi ani?
N-a răspuns.
Elena înțelesese.
Renovarea nu mai era de mult adevăratul motiv pentru care rămăseseră.
Era comod.
Aveau mai mult spațiu.
O aveau pe Elena pentru copil.
Economiseau bani.
Iar apartamentul era, pe hârtie, al lui Mihai.
De ce ar fi plecat?
— Nu vă cer să ieșiți mâine dimineață, a continuat Elena. Aveți timp să vă organizați. Dar eu mă întorc în camera mea și vreau casa înapoi așa cum trebuie să fie.
— Irina n-o să accepte.
Elena a rămas câteva secunde cu privirea asupra lui.
— Mihai, tocmai asta este problema.
— Ce?
— Nu m-a întrebat nimeni pe mine ce accept.
În seara aceea, Mihai i-a povestit Irinei.
Telefonul Elenei a sunat la câteva minute după nouă.
— Elena, putem vorbi?
— Sigur.
— Nu înțeleg de ce faci asta tocmai acum, când sunt însărcinată.
Elena se așteptase la reproș.
Totuși, a durut.
— Nu fac nimic împotriva ta, Irina.
— Ne dai afară.
— Nu. Vă cer să vă organizați viața în propria locuință.
— Dar Mihai este proprietarul!
Elena a tăcut o clipă.
— Și eu am dreptul să locuiesc acolo. Știați amândoi.
Irina n-a răspuns.
— Nu vreau scandal, a continuat Elena. Nu vreau poliție, nu vreau procese și nu vreau să vă fac rău. Dar nici nu voi mai dormi prin casele altora ca să vă fie vouă mai comod.
— Dar copiii?
— Îmi iubesc nepoții. Tocmai de aceea vreau să înțeleagă într-o zi că bunătatea nu înseamnă să accepți orice.
Conversația s-a terminat rece.
Două zile mai târziu, Elena s-a întors.
Maria a mers cu ea.
Când a deschis ușa, primul lucru pe care l-a văzut a fost Sorina.
— Bunica!
Fetița a alergat spre ea.
Elena și-a lăsat geanta și s-a aplecat s-o îmbrățișeze.
— Te-ai întors!
— M-am întors.
— Mai pleci?
Elena a privit spre Mihai și Irina.
— Nu, iubita mea. Bunica rămâne acasă.
Nu a fost nevoie de scandal.
Nici de țipete.
În următoarele săptămâni, Mihai și Irina au început să-și strângă lucrurile.
Dintr-odată, renovarea apartamentului lor, care stagnase de aproape doi ani, s-a terminat foarte repede.
În ziua în care au plecat, Mihai a rămas ultimul.
Elena era în bucătărie.
— Mamă…
S-a întors.
— Da?
— Ești mulțumită acum?
Întrebarea a durut.
Dar Elena nu s-a enervat.
— Nu.
Mihai părea surprins.
— Atunci de ce ai făcut toate astea?
— Pentru că trebuia.
— Suntem copiii tăi.
— Exact.
S-a apropiat de el.
— Și poate trebuia să vă învăț mai devreme că faptul că sunt mama voastră nu înseamnă că puteți lua de la mine orice.
Mihai a tăcut.
— Eu ți-am dat apartamentul pentru că am avut încredere în tine. Nu ca să ajung la 58 de ani întrebându-mă pe la ce prietenă pot dormi.
Pentru prima dată de când începuse totul, Mihai nu s-a apărat.
— Îmi pare rău, mamă.
Elena nu știa dacă îi părea rău pentru ce făcuse sau pentru că lucrurile nu ieșiseră cum își dorise.
Dar, pentru moment, era suficient.
— Sper să-ți pară.
Mihai a luat ultima geantă.
Înainte să iasă, s-a întors.
— Pot să vin cu Sorina duminică?
Elena a zâmbit.
— Bineînțeles. Sunteți copiii mei. Ușa mea nu este închisă pentru voi.
Apoi a adăugat:
— Dar de acum înainte bateți înainte să intrați.
Mihai a înțeles.
În acea seară, Elena a rămas singură în apartament.
A scos din cutii albumele vechi.
A pus înapoi fotografia copiilor.
A găsit vaza primită de la mama ei și a așezat-o din nou pe raft.
Apoi a intrat în dormitorul mare.
Pentru prima dată după aproape doi ani, patul era din nou al ei.
S-a așezat pe marginea lui și a privit în jur.
Nu simțea că învinsese pe cineva.
Și nici nu-și dorise asta.
Își recuperase doar locul în propria viață.
La 58 de ani, Elena învățase ceva ce ar fi vrut să știe cu mult mai devreme:
Poți să le dai copiilor tăi tot ce ai, dar nu trebuie să le dai și dreptul de a uita că ești om.
Iar uneori, cea mai grea lecție pe care o mamă le-o poate da copiilor ei nu este sacrificiul.
Este limita.