Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Maria se uită la stewardesă.
— De ce trebuie să vorbiți cu comandantul?
Tânăra ținea fotografia cu grijă, aproape de margini, de parcă dintr-odată devenise un obiect foarte prețios.
— Pentru că… numele dumneavoastră îmi este cunoscut.
Bărbatul de la 3B își închise laptopul.
Cu numai câteva minute înainte, Maria îl deranjase prin simpla ei prezență.
Acum încerca să vadă mai bine fotografia.
— Cine este? întrebă el.
Stewardesa îl ignoră.
— Doamnă Dobre, ați lucrat în aviație?
Maria își coborî privirea.
— O viață întreagă.
— Ca stewardesă?
Pentru prima dată, pe chipul bătrânei apăru un zâmbet adevărat.
— Nu.
Stewardesa se uită din nou la uniforma femeii tinere din fotografie.
— Atunci…
— Am fost pilot.
Bărbatul de la 3B ridică brusc capul.
Maria continuă simplu:
— Am început pe avioane mici. Apoi am ajuns instructor de zbor. Mai târziu am lucrat în aviația civilă.
Nu spusese asta cu mândrie.
O spusese aproape ca și cum ar fi povestit că lucrase la poștă sau într-o fabrică.
— Dumneavoastră? întrebă bărbatul.
Maria se întoarse spre el.
— Eu.
Pe chipul lui se văzu pentru o clipă neîncrederea.
Maria observă.
— Știu. Nici atunci nu mă credeau mulți.
Stewardesa zâmbi.
— Acum înțeleg de ce vă știu numele. Tata a fost pilot. Când eram copil, aveam acasă albume și cărți vechi despre aviația românească. Numele dumneavoastră era într-unul dintre ele.
Maria rămase surprinsă.
— Serios?
— Da.
Fata privi fotografia.
— Dar cine este Alexandru?
Zâmbetul Mariei dispăru.
Întinse mâna după fotografie.
— Alexandru Marinescu. Navigator.
O luă și trecu ușor degetul peste chipul tânărului.
— Și omul pe care trebuia să-l iau de soț.
În jur se făcuse liniște.
Chiar și bărbatul de la 3B asculta acum.
Maria nu părea să observe.
— Am zburat împreună ani întregi. La început ne certam pentru orice. El spunea că sunt prea încăpățânată. Eu spuneam că vorbește prea mult.
Zâmbi.
— Probabil aveam amândoi dreptate.
Stewardesa se așeză ușor pe marginea unui scaun liber din apropiere.
— Și ce s-a întâmplat?
Maria ezită.
Apoi se uită spre fereastra avionului.
— Viața.
Alexandru fusese unul dintre puținii oameni care o luaseră în serios de la început.
În anii în care Maria trebuia să demonstreze de două ori mai mult decât colegii ei pentru a primi aceeași încredere, el nu-i spusese niciodată că o femeie n-avea ce căuta acolo.
Dimpotrivă.
Când alții râdeau, Alexandru spunea:
— Lăsați-o să zboare. După aceea mai vorbim.
Au fost colegi.
Apoi prieteni.
Și, fără să-și dea seama când, deveniseră mai mult.
Fotografia fusese făcută într-o dimineață de vară, înaintea unui zbor.
— În seara aceea m-a cerut de soție, spuse Maria.
Stewardesa privi fotografia.
— Și ați acceptat?
— Nici nu l-am lăsat să termine întrebarea.
Pentru o clipă, Maria de 81 de ani dispăru.
În locul ei parcă apăruse tânăra din fotografia îngălbenită.
— Trebuia să ne căsătorim în primăvara următoare.
— Dar nu v-ați căsătorit.
Maria clătină din cap.
Cu câteva luni înainte de nuntă, Alexandru plecase într-o cursă fără ea.
Maria trebuia să zboare și ea în acea săptămână, dar fusese mutată pe altă rută.
Alexandru nu se mai întorsese.
Un accident îi curmase viața înainte să împlinească 35 de ani.
— Ultima dată când l-am văzut, ne-am certat, mărturisi Maria.
Stewardesa ridică privirea.
— Pentru ce?
— Pentru o prostie.
Maria zâmbi amar.
— Cele mai dureroase certuri sunt cele pe care nu mai ai timp să le repari.
În dimineața plecării, Alexandru îi spusese:
— Ne vedem peste trei zile.
Maria, încă supărată, îi răspunsese:
— Vedem.
Acela fusese ultimul lucru pe care i-l spusese.
„Vedem.”
Cuvântul acela o urmărise jumătate de secol.
După accident, familia lui Alexandru hotărâse să-l înmormânteze lângă rudele lui din Germania.
Maria încercase să ajungă.
N-a reușit.
Anii aceia nu semănau cu cei de acum. Drumurile, aprobările și împrejurările familiei lui făcuseră călătoria imposibilă pentru ea atunci.
Apoi trecuseră lunile.
Anii.
Maria continuase să zboare.
Mai târziu devenise instructor.
Învățase generații de oameni să nu se teamă de cer, deși ea însăși păstrase o teamă pe care n-o mărturisise nimănui:
să ajungă la mormântul lui Alexandru.
— De ce n-ați mers după aceea? întrebă încet stewardesa.
Maria se uită la fotografie.
— La început n-am putut. După aceea mi-a fost frică.
— De ce?
— Pentru că, atât timp cât nu vedeam mormântul, o parte din mine putea să se prefacă că el era doar plecat într-o cursă foarte lungă.
Nimeni nu spuse nimic.
— Și acum?
Maria își îndreptă spatele.
— Acum am 81 de ani. Nu mai am timp să mă mint.
Bărbatul de la 3B își coborî ochii.
Stewardesa îi întinse fotografia.
— Atunci trebuie să ajungeți.
Maria o puse cu grijă în geantă.
— Asta intenționez.
— Și de aceea ați economisit pentru biletul acesta?
— Da.
Maria zâmbi.
— Genunchii mei nu mai sunt ce-au fost. M-am gândit că, dacă tot fac ultima călătorie până la Alexandru, măcar să nu ajung la el ruptă de spate.
Stewardesa râse printre lacrimi.
Maria râse și ea.
Tensiunea din cabină se risipi pentru o clipă.
Atunci bărbatul de lângă ea se ridică.
— Doamnă Dobre…
Maria îl privi.
— Da?
Omul nu mai avea nimic din siguranța de mai devreme.
— Vă datorez niște scuze.
— Nu-mi datorați nimic.
— Ba da.
Își privi costumul, apoi paltonul ei vechi.
— M-am uitat la hainele dumneavoastră și am hotărât cine sunteți înainte să deschideți gura.
Maria nu răspunse.
— A fost urât din partea mea.
— A fost.
Bărbatul păru surprins de răspuns.
Maria zâmbi.
— Dacă vă iert, nu înseamnă că trebuie să vă mint.
Stewardesa își ascunse un zâmbet.
— Îmi pare rău, continuă el.
Maria îl privi câteva secunde.
— Atunci data viitoare să vă amintiți de mine înainte să judecați pe altcineva. Asta îmi ajunge.
Bărbatul îi întinse mâna.
Maria i-o strânse.
— Și, spuse el, locul dumneavoastră este aici. Eu am fost cel care s-a comportat de parcă nu și-ar avea locul.
— Acum suntem de acord.
De data aceasta, Maria se așeză la 3A.
Nu pentru că ceilalți aflaseră cine fusese.
Ci pentru că biletul era al ei.
Și nu trebuia să demonstreze nimănui că merita să stea acolo.
Puțin mai târziu, înainte de decolare, un bărbat în uniformă apăru în cabină.
Era comandantul.
Nu făcu niciun anunț.
Nu transformă momentul într-un spectacol.
Se opri pur și simplu lângă Maria.
— Doamna Dobre?
— Da.
— Colega mea mi-a spus cine sunteți.
Maria oftă amuzată.
— Se pare că fotografia aceea vorbește prea mult.
Comandantul zâmbi.
— Am fost instructor câțiva ani înainte să ajung comandant. Unul dintre profesorii mei fusese elevul dumneavoastră.
Maria îl privi surprinsă.
— Al meu?
— Da. Îmi spunea că a avut o instructoare care repeta mereu: „Un pilot bun nu se luptă cu avionul. Îl ascultă.”
Maria rămase cu gura întredeschisă.
— Mai spune cineva asta?
— Eu le spun copiloților mei și astăzi.
Ochii bătrânei se umplură de lacrimi.
De data aceasta nu le mai ascunse.
Comandantul îi întinse mâna.
— Voiam doar să vă mulțumesc.
Maria i-o strânse.
— Atunci zburați frumos.
— Asta încercăm.
Și se întoarse în cabina lui.
Atât.
Fără aplauze.
Fără ceremonii.
Fără ca cineva s-o transforme într-o atracție.
Exact așa îi plăcea Mariei.
După decolare, Bucureștiul dispăru sub nori.
Maria rămase mult timp cu fruntea aproape de geam.
Bărbatul de lângă ea nu mai deschise laptopul.
— Pot să vă întreb ceva?
— Încercați.
— De ce n-ați mai iubit pe altcineva?
Maria zâmbi.
— Cine v-a spus că n-am iubit?
Bărbatul păru surprins.
— Am avut o viață. Am avut oameni dragi. Am avut prieteni, colegi, elevi. Am fost fericită de multe ori.
Apoi scoase fotografia.
— Dar există oameni care ocupă un loc pe care nu-l mai ocupă nimeni după ei.
Aproape două ore mai târziu, avionul începu coborârea.
Maria ținea fotografia în poală.
Degetul ei se oprise peste chipul lui Alexandru.
— Am venit, îi șopti.
După aterizare, Maria nu fu întâmpinată de directori, televiziuni sau mulțimi.
Și nici nu și-ar fi dorit.
Își luă valiza și ieși în aeroport ca orice alt pasager.
Doar că, atunci când ajunse în zona de sosiri, auzi în spatele ei:
— Doamnă Dobre!
Era bărbatul de la 3B.
Alergase după ea.
— Aveți pe cineva care vă așteaptă?
— Nu.
— Știți cum ajungeți unde trebuie?
Maria scoase din geantă o hârtie pe care era scrisă o adresă.
— Mă descurc.
Bărbatul privi adresa.
Era un cimitir de la marginea Berlinului.
— Vă chem un taxi.
— Pot și singură.
— Știu.
A făcut o pauză.
— Dar lăsați-mă măcar să fac un lucru bun astăzi.
Maria îl privi.
Apoi îi întinse hârtia.
— Bine.
Când taxiul opri, bărbatul îi puse valiza în portbagaj.
— Sper să-l găsiți.
Maria atinse geanta în care se afla fotografia.
— Știu exact unde este.
Cimitirul era aproape gol.
Cerul devenise cenușiu, iar printre copacii goi sufla un vânt rece.
Maria mergea încet.
Într-o mână avea bastonul.
În cealaltă, un buchet mic de flori cumpărat de la intrare.
Avea adresa.
Rândul.
Numărul.
Totuși, când ajunse în fața pietrei, se opri la câțiva metri.
Cincizeci de ani.
Atât îi trebuiseră ca să parcurgă ultimii câțiva pași.
Pe piatră era numele lui.
Alexandru Marinescu.
Maria își duse mâna la gură.
În toate visele ei, Alexandru rămăsese tânăr.
Zâmbea.
Purta uniforma.
Îi spunea că se văd peste trei zile.
Acum avea în față dovada că acele trei zile se transformaseră într-o jumătate de secol.
S-a apropiat.
A pus florile jos.
Apoi scoase fotografia.
— Bună, Alexandru.
Vocea îi tremura.
— Am întârziat puțin.
A râs printre lacrimi.
S-a așezat cu grijă pe banca din apropiere.
— Știi care a fost ultimul lucru pe care ți l-am spus?
Maria privi numele de pe piatră.
— „Vedem.”
Își șterse obrazul.
— Ei bine… uite că ne-am văzut.
A stat acolo mult timp.
I-a povestit despre anii în care zburase după el.
Despre elevii ei.
Despre primul avion pe care îl pilotase singură.
Despre ziua în care se pensionase și nu avusese curajul să intre în hangar să-și ia rămas-bun.
Despre oamenii care plecaseră.
Despre cei care veniseră.
Și, la sfârșit, despre avionul de dimineață.
— Un domn n-a vrut să stea lângă mine la business, îi spuse ea.
Maria începu să râdă singură.
— Să nu râzi. Nici tu nu erai mai politicos când te-am cunoscut.
Vântul mișcă ușor florile.
Maria puse fotografia lângă piatră.
Apoi se răzgândi.
O luă înapoi.
— Nu. Pe asta o mai țin puțin.
Se ridică încet.
Înainte să plece, își lipi două degete de buze și apoi le așeză pe piatra rece.
— Acum pot să-ți spun ce trebuia să-ți spun atunci.
Respiră adânc.
— Drum bun, iubirea mea.
Și plecă.
Fotografia rămase în geanta ei.
Nu pentru că Maria nu reușise să se desprindă de trecut.
Ci pentru că înțelesese, în sfârșit, că nu trebuia.
Alexandru făcea parte din viața ei.
Dar nu era întreaga ei viață.
A doua zi, Maria s-a trezit în camera modestă de hotel și a tras perdelele.
Deasupra Berlinului era un cer limpede.
Pentru câteva minute l-a privit fără să spună nimic.
Apoi și-a făcut cafeaua, și-a pus paltonul cel vechi și a ieșit să vadă orașul.
Avea 81 de ani.
Venise să-și ia rămas-bun de la un om pe care îl iubise cu cincizeci de ani în urmă.
Dar descoperise ceva la care nu se așteptase:
faptul că te desparți de trecut nu înseamnă că trebuie să pleci și tu odată cu el.
Mai avea zile.
Poate luni.
Poate ani.
Și, oricâte ar fi fost, îi aparțineau.
Înainte să închidă ușa hotelului, Maria se privi în oglindă.
Își aranjă basmaua crem și zâmbi.
Cu o zi înainte, un necunoscut se uitase la paltonul ei vechi și hotărâse că nu avea ce căuta la clasa business.
Dacă ar fi știut.
Uneori, omul pe lângă care treci fără să-l observi poartă într-o geantă veche o viață întreagă despre care tu nu știi absolut nimic.
Iar Maria nu mai avea nevoie ca lumea să știe cine fusese.
Îi era suficient că ea nu uitase niciodată cine era.