Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Ioana îl privi pe Sorin fără să înțeleagă.
— Ce vreți să spuneți?
Bărbatul luă fotografia veche cu grijă.
— Pot?
Ioana încuviință.
Sorin o apropie de telefon și compară chipurile.
Bunica Ileana, tânără.
Femeia necunoscută de lângă ea.
Apoi fotografia femeii pe care o căuta.
— Priviți aici, spuse el.
Ioana se apropie.
— Ce?
— Medalionul.
În fotografia veche, Ileana purta unul.
Femeia de lângă ea avea la gât altul, aproape identic.
Ioana se uită la medalionul pe care îl scosese din cutie.
Două ramuri încrucișate în jurul unei stele.
Același semn.
— Sunt două, șopti ea.
— Exact.
— Dar mama nu mi-a spus niciodată nimic despre femeia asta.
— Poate nici mama dumneavoastră nu știe.
Ioana simți copilul mișcându-se din nou.
Își așeză palma pe burtă.
Tot ce voise în dimineața aceea fusese să ajungă acasă la Radu.
Acum stătea într-un avion, în fața unui necunoscut care îi spunea că femeia căutată într-un caz de furt ar putea avea o legătură cu familia ei.
— Cine este femeia pe care o căutați?
Sorin ezită.
— Folosește numele Laura Munteanu. Cel puțin acesta este unul dintre numele pe care le avem.
— „Unul dintre nume”?
— Nu știm dacă este numele ei adevărat.
— Și ce a furat?
— Un colier vechi, foarte valoros, expus temporar într-o colecție privată. A dispărut în urmă cu trei zile.
— Și de ce credeați că sunt eu?
— Pentru că avem imagini cu ea intrând într-un hotel. A doua zi, cineva care semăna foarte mult cu ea a fost văzut în apropierea aeroportului.
Ioana îl privi revoltată.
— Iar dumneavoastră m-ați urmărit.
— Da.
— Fără să verificați că sunt însărcinată?
— Haina dumneavoastră ascundea destul de mult sarcina. Și oamenii care încearcă să dispară își schimbă înfățișarea.
— Eu nu încercam să dispar. Veneam de la înmormântarea bunicii mele.
Sorin coborî privirea.
— Acum știu.
— Nu. Acum începeți să înțelegeți.
Stewardesa interveni:
— Doamnă, vreți să vă așezați? Nu arătați prea bine.
Ioana realiză că îi tremurau picioarele.
— Da.
Sorin se retrase.
— Nu vă mai deranjez.
— Ba da.
El se opri.
Ioana ridică fotografia.
— Acum vreau eu să știu.
Se întoarse la locul ei, iar Sorin rămase pe scaunul liber de peste culoar.
Ioana luă telefonul.
Trebuia să afle dacă mama ei știa ceva.
Dar avionul intrase deja într-o zonă fără conexiune stabilă.
Își deschise din nou cutia bunicii.
Până atunci privise doar fotografiile de deasupra.
Acum începu să le scoată una câte una.
Ileana copil.
Ileana cu părinții.
Ileana la școală.
Apoi încă o fotografie cu cele două tinere.
Și încă una.
Nu fusese o întâlnire întâmplătoare.
Femeia necunoscută apărea alături de bunica ei în mai multe fotografii.
Într-una se țineau de braț.
În alta stăteau în fața aceleiași case.
Într-o a treia purtau rochii aproape identice.
— Dumnezeule… șopti Ioana.
— Ce este?
— Au crescut împreună.
Sub fotografii găsi un plic.
Pe el scria simplu:
„Pentru Ioana.”
Ioana simți că i se oprește respirația.
— Bunica știa că voi primi cutia.
Desfăcu plicul.
Înăuntru era o scrisoare.
Scrisul tremurat era al Ilenei.
Ioana îl recunoscu imediat de pe felicitările primite în fiecare an de ziua ei.
Începu să citească.
„Draga mea Ioana,
dacă citești aceste rânduri, înseamnă că eu nu mai sunt și că n-am avut curajul să-ți spun cât am fost în viață.”
Ioana se opri.
Sorin nu spuse nimic.
Ea continuă.
„Femeia din fotografii se numește Elvira.
Și este sora mea geamănă.”
Ioana ridică brusc ochii.
— Geamănă?
Sorin se apropie.
— Bunica dumneavoastră avea o soră geamănă?
— Se pare că da.
Ioana simțea că fiecare rând îi schimba câte ceva din trecut.
Ileana și Elvira crescuseră împreună într-un sat din Prahova.
Semănau atât de mult încât până și profesorii le confundau.
Dar la douăzeci și ceva de ani, Elvira plecase din România.
După aceea, în familie aproape că nu se mai vorbise despre ea.
Scrisoarea nu spunea că fusese un om rău.
Spunea doar că între cele două surori se întâmplase ceva ce Ileana regretase toată viața.
„Ne-am certat din cauza unui lucru despre care atunci am crezut că valorează mai mult decât legătura dintre noi.
M-am înșelat.
Anii au trecut și mândria ne-a ținut departe una de alta.”
Ioana întoarse pagina.
Acolo scrisul devenea mai tremurat.
„Elvira a avut o fiică.
Fiica ei a avut, la rândul ei, o fată.
O cheamă Laura.”
Ioana se opri.
Sorin încremeni.
— Laura?
Ioana îi întinse scrisoarea.
— Același nume.
Bărbatul citi rândurile de două ori.
— Dacă femeia noastră este aceeași Laura…
— Atunci este…
Ioana făcu rapid socoteala.
— Nepoata surorii gemene a bunicii mele.
Se uită la fotografia de pe telefon.
Dintr-odată, asemănarea nu mai părea imposibilă.
Cele două femei proveneau din două ramuri ale aceleiași familii, pornite de la două surori gemene.
Dar rămânea întrebarea cea mai importantă.
De ce apăruse Laura tocmai acum?
Și ce legătură avea medalionul cu furtul?
Ioana continuă să citească.
Ileana povestea că, înainte ca Elvira să plece, mama lor le dăduse celor două fete câte un medalion.
Nu erau bijuterii valoroase.
Cel puțin nu prin material.
Erau două obiecte făcute împreună, ca surorile să păstreze ceva comun chiar dacă viața avea să le despartă.
Unul rămăsese la Ileana.
Celălalt plecase cu Elvira.
Ioana se uită la imaginea Laurei.
La gâtul ei se afla al doilea medalion.
— Atunci este ea, spuse.
— Este posibil, răspunse Sorin.
— Nu „posibil”. Dacă medalionul a trecut de la Elvira la fiica ei și apoi la Laura…
Sorin o opri.
— Putem presupune. Nu putem ști încă.
Ioana dădu din cap.
Avea dreptate.
Mai era ceva în plic.
O fotografie mult mai recentă.
Pe spatele ei, Ileana scrisese o adresă și un număr de telefon.
Ioana se uită la Sorin.
— Bunica ținea legătura cu ele.
— Se pare că da.
— Și n-a spus nimănui.
Atunci Ioana își aminti ultimele luni din viața bunicii.
Telefonul pe care Ileana îl închidea uneori când intra cineva în cameră.
Întrebările ciudate despre călătorii.
O dată îi spusese:
— Unele greșeli nu se repară când vrem noi. Se repară când ne lasă viața.
Ioana nu înțelesese.
Acum începea.
După aterizare, Sorin nu o reținu.
Din contră.
— Mergeți acasă. Odihniți-vă.
— Și Laura?
— Eu mă ocup de Laura.
Ioana își strânse cutia la piept.
— Dacă o găsiți, vreau să știu.
— Nu vă pot promite informații din anchetă.
— Nu vă cer informații din anchetă. Vă cer să-i spuneți că Ileana a murit.
Sorin o privi.
— De ce?
— Pentru că, dacă este cine credem, avea dreptul să știe.
În zona de sosiri, Radu o aștepta.
Când o văzu, zâmbi.
Apoi observă imediat expresia ei.
— Ce s-a întâmplat?
Ioana se aruncă în brațele lui.
— Nu știu de unde să încep.
— Începe cu faptul că ești bine.
— Suntem bine.
Radu își puse palma pe burtica ei.
— Atunci restul rezolvăm.
În mașină, Ioana îi povesti tot.
Radu nu o întrerupse decât o singură dată.
— Stai. Vrei să spui că bunica ta avea o soră geamănă și nimeni nu știa?
— Exact.
— Și nepoata ei arată aproape ca tine?
— Exact.
— Și este căutată pentru un furt?
Ioana oftă.
— Aici lucrurile se complică.
Ajunsă acasă, primul lucru pe care îl făcu fu să o sune pe mama ei.
— Mamă, cine a fost Elvira?
La celălalt capăt se făcu liniște.
Prea multă liniște.
— De unde știi numele ăsta?
Ioana închise ochii.
— Deci știai.
Mama ei oftă.
— Știam că bunica ta avusese o soră. Nu știam că era geamănă. Când eram mică, am auzit o ceartă între ea și străbunica ta. După aceea mi s-a spus să nu mai întreb.
— De ce?
— Nu știu.
— Și Laura?
— N-am auzit niciodată numele.
În seara aceea, Ioana nu reuși să doarmă.
Cutia bunicii stătea pe noptieră.
Puțin după ora zece, telefonul sună.
Număr necunoscut.
— Alo?
— Doamna Ioana?
Recunoscu vocea lui Sorin.
Se ridică imediat în pat.
— Ați găsit-o?
Pauză.
— Da.
— Pe Laura?
— Da.
Ioana simți că Radu se ridică lângă ea.
— Unde era?
— Asta nu pot să vă spun încă.
— Ea a furat colierul?
— Nu.
Ioana încremeni.
— Cum adică?
— Am verificat imaginile complete și orele. Laura fusese în hotel, dar plecase înainte de dispariția bijuteriei. Cineva a folosit asemănarea ei și imaginile incomplete ca să îndrepte suspiciunile spre ea.
— Atunci cine a furat-o?
— Ancheta continuă.
Ioana tăcu.
Era important, dar în acel moment exista ceva și mai important pentru ea.
— I-ați spus de bunica?
Sorin respiră adânc.
— Da.
— Și?
— A început să plângă.
Ioana simți un nod în gât.
— De ce?
— Pentru că urma să vină în România săptămâna viitoare.
— Pentru bunica?
— Da.
Sorin făcu o pauză.
— Și mi-a cerut ceva.
— Ce?
— Numărul dumneavoastră.
Ioana se uită la Radu.
— I l-ați dat?
— Nu fără acordul dumneavoastră.
Ioana nu trebui să se gândească.
— Dați-i-l.
Telefonul sună din nou după douăzeci de minute.
De data aceasta, Ioana știa cine putea fi.
— Alo?
La celălalt capăt se auzi respirația unei femei.
— Ioana?
Vocea îi tremura.
— Da.
— Sunt Laura.
Pentru câteva secunde niciuna nu găsi cuvintele.
Apoi Laura spuse:
— Îmi pare rău pentru mătușa Ileana.
„Mătușa.”
Un singur cuvânt făcu totul real.
— Ai cunoscut-o?
— La telefon. Niciodată în persoană.
— De când vorbeați?
— De aproape un an.
Ioana își duse mâna la gură.
— De ce nu ne-a spus?
— Pentru că voia să repare mai întâi lucrurile cu bunica mea.
Elvira trăia.
Avea 81 de ani.
Locuia de zeci de ani în străinătate.
Cele două surori gemene se găsiseră din nou după mai bine de cincizeci de ani, prin intermediul nepoatelor și al unor rude.
Vorbiseră la telefon.
Plânseseră.
Își ceruseră iertare.
Și stabiliseră să se întâlnească.
— Bunica mea urma să vină cu mine în România, spuse Laura. Voiam să le facem o surpriză tuturor.
Ioana începu să plângă.
— Ați întârziat.
— Știu.
Vocea Laurei se frânse.
— Am întârziat cu o săptămână.
În ziua următoare, Ioana primi o fotografie pe telefon.
Elvira.
Pentru o secundă, avu senzația că bunica ei înviase.
Aceeași față.
Aceiași ochi.
Doar că femeia din fotografie purta la gât celălalt medalion.
O săptămână mai târziu, Ioana se afla din nou în casa bunicii.
De data aceasta nu era înmormântare.
În curte opri o mașină.
Laura coborî prima.
Ioana rămase nemișcată.
Văzută în realitate, asemănarea dintre ele era și mai tulburătoare.
Laura o privi și începu să râdă printre lacrimi.
— Acum înțeleg de ce te-au confundat cu mine.
Ioana râse și ea.
Apoi portiera din spate se deschise.
Coborî o femeie foarte bătrână.
Avea părul alb și mergea sprijinită într-un baston.
Ioana simți că i se taie respirația.
Era ca și cum ar fi văzut-o pe bunica Ileana încă o dată.
Elvira se opri în fața casei surorii ei.
Privi ferestrele.
Poarta.
Pomii.
Apoi fotografia Ilenei așezată în pridvor.
— Am venit, Ileana, șopti.
Dar de data aceasta sora ei nu mai era acolo să-i răspundă.
Ioana se apropie și îi întinse cutia.
— Bunica a lăsat asta pentru mine.
Scoase medalionul.
Elvira își duse mâna la gât și îl scoase pe al ei.
Le așezară unul lângă altul.
Două ramuri.
Două stele.
Două obiecte despărțite mai bine de jumătate de secol.
Elvira închise ochii.
— Mama ni le-a dat în ziua în care am împlinit optsprezece ani. Ne-a spus să nu lăsăm nimic să ne despartă.
Zâmbi amar.
— N-am ascultat-o.
Ioana îi luă mâna.
— Dar v-ați găsit.
— Prea târziu.
— Pentru bunica, poate.
Ioana se uită spre Laura.
Apoi spre burta ei.
— Pentru noi, nu.
Elvira coborî privirea spre copilul nenăscut.
Își puse cu grijă palma pe burta Ioanei.
Copilul se mișcă.
Bătrâna izbucni în plâns.
— Ileana mi-a spus că aștepta un strănepot.
— Da.
— Știați ce nume îi puneți?
Ioana zâmbi.
— Dacă este fată, Mara. Dacă este băiat, Matei.
Elvira dădu din cap.
— Frumos.
În după-amiaza aceea, cele două ramuri ale familiei au stat la aceeași masă pentru prima dată după mai bine de cincizeci de ani.
Ioana și Laura au pus fotografiile vechi pe masă.
Elvira le-a spus cine erau oamenii din ele.
A povestit despre copilăria cu Ileana.
Despre cum își schimbau rochiile ca să-i păcălească pe profesori.
Despre prima lor petrecere.
Despre medalioane.
Și, în cele din urmă, despre cearta care le despărțise.
Nu fusese vorba despre o mare trădare.
Nici despre bani.
Fusese o ceartă de familie, alimentată de orgoliu, apoi de ani în care niciuna nu mai avusese curajul să facă primul pas.
Și tocmai asta o făcea atât de tristă.
Cincizeci de ani pierduți pentru ceva ce putea fi rezolvat printr-o conversație.
Câteva săptămâni mai târziu, Sorin o sună din nou.
Adevăratul autor al furtului fusese identificat, iar Laura fusese scoasă definitiv de sub orice suspiciune.
Pentru Ioana, însă, cazul acela devenise aproape secundar.
Într-o seară, stătea acasă lângă Radu și răsfoia fotografiile bunicii.
Ajunse din nou la prima fotografie.
Ileana și Elvira.
Tinere.
Zâmbitoare.
Cu medalioanele la gât.
— Ciudat, spuse Radu. Dacă bărbatul acela nu te confunda cu Laura…
— Poate că n-aș fi deschis cutia atunci.
— Și poate că n-ai fi aflat.
Ioana își mângâie burta.
— Aș fi aflat într-o zi.
Apoi se uită din nou la fotografie.
— Dar poate prea târziu.
Și atunci înțelese de ce bunica îi lăsase cutia tocmai ei.
Nu pentru bijuteria dinăuntru.
Nu pentru fotografii.
Ci pentru ca secretul să nu mai moară odată cu încă o generație.
Uneori, o familie nu este despărțită de un mare rău. Este despărțită de o tăcere care durează prea mult.
Iar dintre toate lucrurile pe care Ileana i le lăsase nepoatei sale, poate cel mai important fusese acesta:
să nu aștepți cincizeci de ani ca să spui unui om că încă îl iubești.