👉 # Partea a 2-a, continuarea poveștii
Pașii se apropiau de ușă.
Mariana și-a ținut respirația.
— Luca? a strigat ea. Sunt aici! Nu plec nicăieri!
Din apartament s-a auzit un zgomot, apoi vocea groasă a lui Andrei:
— Cine e?
Mariana nu i-a răspuns.
Avea deja telefonul la ureche și vorbea cu operatorul de la 112.
— Nepotul meu de nouă ani este încuiat în apartament. M-a sunat speriat și mi-a spus că tatăl lui a ascuns cheia. Vă rog să trimiteți pe cineva.
Înăuntru se făcu din nou liniște.
Apoi Andrei lovi cu palma în ușă.
— Mariana! Pleacă acasă!
— Deschide ușa, Andrei.
— Copilul doarme.
— Tocmai am vorbit cu el.
Niciun răspuns.
— Luca! strigă ea. Sunt aici!
De undeva, din interior, se auzi vocea copilului:
— Bunico!
Atât i-a trebuit Marianei.
Nu mai era nicio îndoială.
Câteva minute mai târziu, pe scară au urcat doi polițiști.
Andrei tot nu deschidea.
La început le-a strigat prin ușă că este casa lui și că nu se întâmplase nimic. Apoi a spus că băiatul dormea.
Dar Luca începuse să plângă și să strige după bunica lui.
În cele din urmă, ușa a fost deschisă.
Mariana a intrat în urma polițiștilor.
În apartament era întuneric și mirosea greu a fum de țigară și mâncare veche. Pe masă erau farfurii nespălate și câteva sticle goale.
Andrei abia se ținea pe picioare.
— Unde este Luca? întrebă unul dintre polițiști.
— În camera lui.
— Nu e adevărat! strigă Mariana. Mi-a spus că e în baie.
S-a dus direct pe hol.
— Luca?
— Bunico…
Vocea venea de după ușa băii.
— Sunt eu. Poți să deschizi?
S-a auzit cheia răsucindu-se.
Ușa s-a întredeschis.
Luca stătea în spatele ei, îmbrăcat cu pantalonii de pijama și un tricou prea mare. Ținea la piept ursulețul pe care mama lui i-l dăruise când era mic.
Când și-a văzut bunica, n-a spus nimic.
A fugit direct în brațele ei.
Mariana s-a așezat în genunchi și l-a strâns la piept.
— Gata. Sunt aici.
Copilul tremura.
— Credeam că pleci dacă nu deschid…
— Ți-am promis că nu plec.
Andrei încercă să se apropie.
— Hai, terminați circul! N-a pățit nimic.
Luca se lipi și mai tare de bunica lui.
Polițistul observă imediat reacția și îi ceru lui Andrei să rămână unde era.
Au urmat întrebări, apoi a venit și un echipaj medical.
Mariana nu s-a desprins de nepot.
Luca nu avea răni grave, dar era speriat, epuizat și avea câteva urme care trebuiau documentate și evaluate.
Când unul dintre polițiști l-a întrebat dacă tatăl lui îl speriase și în alte seri, băiatul și-a coborât privirea.
— Nu trebuie să spui nimic dacă nu poți acum, îi șopti Mariana.
Luca strânse ursulețul.
— Când bea… se schimbă.
Atât a putut spune.
Pentru Mariana a fost suficient ca să înțeleagă cât de mult ascunsese copilul.
Andrei începuse să protesteze.
— Este băiatul meu! Nu-l ia nimeni nicăieri!
Unul dintre polițiști îl opri.
— În seara aceasta nu dumneavoastră hotărâți asta.
Au fost anunțați și cei de la Protecția Copilului.
De data aceasta, Andrei nu mai avusese timp să spele apartamentul, să ascundă sticlele și să-i spună lui Luca ce trebuie să răspundă.
Totul era exact așa cum trăia copilul în fiecare zi.
Mariana a dat declarație.
Au fost consemnate condițiile din apartament și starea copilului, iar după evaluările necesare s-a decis că Luca nu putea rămâne acolo în acea noapte.
Când i s-a spus că va merge cu bunica lui, copilul a întrebat imediat:
— La tine acasă?
— La mine.
— În camera în care dormeam cu mama când eram mic?
Mariana simți că i se strânge inima.
— Chiar acolo.
— Mai ai pătura aia albastră?
— O am.
Pentru prima dată în seara aceea, Luca zâmbi.
Puțin.
Dar zâmbi.
În mașină, în drum spre casa bunicii, a adormit cu capul pe brațul ei.
Mariana nu s-a mișcat tot drumul.
În săptămânile următoare a descoperit însă că a scoate un copil dintr-o casă era mult mai simplu decât a scoate frica din el.
Luca tresărea când cineva ridica vocea pe scară.
Dacă Mariana întârzia câteva minute când venea să-l ia de la școală, îl găsea așteptând încordat la poartă.
Dar cel mai tare a durut-o altceva.
Într-o dimineață, când schimba lenjeria, a găsit sub perna lui o felie de pâine învelită într-un șervețel.
— Luca, de ce ai pus-o aici?
Copilul s-a înroșit.
— Pentru mai târziu.
— Dacă ți-e foame, îmi spui. Avem mâncare.
Luca își frecă degetele.
— Știu.
— Atunci?
Băiatul tăcu.
Mariana se așeză lângă el.
— Poți să-mi spui.
Și Luca șopti:
— Ca să am și mâine.
Mariana și-a întors pentru o clipă capul.
Nu voia să-l vadă plângând.
Apoi i-a luat mâna.
— Ascultă-mă. Astăzi avem mâncare. Mâine vom avea. Și poimâine.
— Sigur?
— Sigur.
În următoarele zile nu i-a mai spus nimic despre pâinea ascunsă.
Îi punea pur și simplu suficient în farfurie și îi lăsa câte un fruct sau un sandviș la îndemână.
Încet, pâinea de sub pernă a dispărut.
Cu Andrei lucrurile au fost mai complicate.
Au urmat evaluări, declarații și proceduri prin serviciile de protecție a copilului. Pentru moment, Luca a rămas în grija bunicii, iar contactul cu tatăl său nu mai putea avea loc după bunul lui plac.
Andrei îi trimitea Marianei mesaje.
La început o acuza că i-a furat copilul.
Apoi îi cerea să-l lase să vorbească cu el.
După câteva săptămâni au apărut alte mesaje:
„M-am înscris la tratament.”
„Știu că am greșit.”
„Vreau să-mi văd băiatul.”
Mariana nu hotăra singură nimic. Păstra mesajele și le transmitea celor care se ocupau de caz.
Într-o seară, Luca a văzut numele tatălui său pe telefon.
— Îți scrie iar?
— Da.
— E supărat?
Mariana s-a uitat la el.
— Nu trebuie să ai tu grijă dacă tata este supărat.
Luca tăcu.
— Spune că se schimbă?
— Spune că încearcă.
Copilul se jucă puțin cu urechea ursulețului.
— Și dacă se schimbă… trebuie să mă întorc?
Mariana s-a apropiat de el.
— Nu trebuie să hotărăști tu asta acum. Sunt adulți care se vor asigura că ești în siguranță. Tu trebuie să faci un singur lucru.
— Ce?
— Să spui adevărul despre cum te simți.
Au trecut câteva luni.
Andrei a început într-adevăr un program de tratament.
Nu s-a transformat peste noapte.
A avut zile bune și zile proaste, iar relația cu fiul lui urma să aibă nevoie de mult timp și de ajutor înainte să poată fi reparată.
Mariana nu i-a promis niciodată lui Luca că tatăl lui va deveni din nou omul pe care și-l amintea de pe vremea când trăia mama lui.
I-a promis un singur lucru:
că nu va mai fi obligat să ascundă ceea ce i se întâmplă.
Într-o după-amiază, Luca a venit de la școală și și-a aruncat ghiozdanul în hol.
— Bunico!
Mariana ieși din bucătărie.
— Ce-ai pățit?
— Pot să-l chem mâine pe Vlad la mine?
— Sigur. De ce mă întrebi așa speriat?
Luca zâmbi.
— Vreau să-i arăt jocul meu. Și să-i mulțumesc.
— Pentru telefon?
Băiatul dădu din cap.
— Dacă nu mi-l dădea…
Nu termină propoziția.
Nici nu trebuia.
A doua zi, Mariana le-a făcut clătite.
Din camera lui Luca se auzeau doi copii râzând și certându-se din cauza unui joc.
La un moment dat s-a auzit o bufnitură puternică.
Mariana a tresărit și a privit spre hol.
Luca însă nu.
A continuat să râdă.
Atunci Mariana a înțeles că, încetul cu încetul, nepotul ei începea să se simtă din nou copil.
Iar telefonul primit în seara aceea nu fusese doar un strigăt după ajutor.
Fusese prima dată după multe luni când Luca avusese curajul să creadă că, dacă spune adevărul, cineva va veni.
Și Mariana venise.