Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Mircea nu deschise ușa.
Luă telefonul și o sună imediat pe sora lui.
— Cristina, Andreea e cu tine?
La celălalt capăt se făcu liniște.
— Da.
Mircea închise ochii.
— Ce s-a întâmplat?
— Am fost cu ea la spital azi-noapte. S-a lovit la cap și are brațul vânăt. Medicii au ținut-o câteva ore sub observație.
— Adriana?
Cristina ezită.
— Andreea spune că ea a împins-o.
Mircea se uită spre Rareș. Băiețelul stătea lângă el, speriat, cu ochii ațintiți spre ușă.
De afară se auzi din nou:
— Mircea! Deschide!
— Cristina, nu o lăsa singură. Și nu-i spune Adrianei unde sunteți.
— Ce ai de gând să faci?
Mircea privi laptopul.
— Să aflu ce încerca fiica mea să-mi spună de atâta timp.
Închise și deschise următoarele fișiere de pe stick.
Cu fiecare minut, simțea că femeia cu care fusese gata să se căsătorească devenea o străină.
Andreea fotografiase documente pe care Adriana le scosese din biroul lui.
Existau copii după extrase bancare și conversații cu un bărbat pe care Mircea nu-l cunoștea.
Un mesaj îi atrase atenția:
„După nuntă trebuie să-l conving să semneze procura. Dacă refuză, mergem pe varianta cu problemele de memorie.”
Mircea îl reciti de trei ori.
Și atunci toate întâmplările ciudate din ultimele luni căpătară alt sens.
Adriana îi spusese că devenise uituc.
Că își rătăcea cheile.
Că nu mai ținea minte unde punea actele.
Într-o seară insistase chiar că lăsase aragazul aprins, deși Mircea era convins că îl verificase înainte să plece.
Începuse să se întrebe dacă nu cumva, la 61 de ani, ceva se schimba cu el.
Acum vedea o posibilitate mult mai tulburătoare.
Cineva îl făcuse intenționat să se îndoiască de propria memorie.
— Bunicule?
Rareș îl trase ușor de mânecă.
Mircea închise laptopul și îngenunche în fața lui.
— Mama ta e la mătușa Cristina. E în siguranță.
— Și tu te mai însori cu doamna Adriana?
— Nu, puiule.
Rareș îl privi câteva secunde.
Apoi îl îmbrățișă.
Mircea își sună avocatul. După aceea, poliția.
Nu avea de gând să transforme nunta într-un spectacol. Voia doar ca Adriana să nu mai aibă acces la casa, actele sau conturile lui până când tot ce găsise pe stick avea să fie verificat.
Câteva minute mai târziu ieși din cameră.
Adriana îl aștepta pe hol.
— În sfârșit! Ce se întâmplă cu tine?
Mircea o privi lung.
Rochia albă, florile, invitații care îi așteptau…
Cu o jumătate de oră înainte, aceea trebuia să fie una dintre cele mai frumoase zile din viața lui.
— Nunta nu mai are loc.
Adriana păli.
— Ce?
— Ai auzit.
— Din cauza unor prostii spuse de un copil de trei ani?
— Nu.
Mircea scoase stickul din buzunar.
Când îl văzu, expresia ei se schimbă.
— Din cauza lucrurilor pe care Andreea le-a pus aici.
Adriana rămase nemișcată.
— Nu știi ce ai văzut.
— Atunci spune-mi tu. De ce ai lovit-o pe fiica mea?
— N-am lovit-o!
— Am văzut înregistrarea.
Adriana tăcu.
— Și am citit mesajele despre procura mea.
— Mircea, pot să explic.
— Te ascult.
Pentru prima dată, Adriana nu avu un răspuns pregătit.
— Andreea m-a urât din prima zi, spuse în cele din urmă. A vrut să ne despartă.
— Asta te-a întrebat? De ce umblai prin actele mele?
— Încercam să te protejez!
Mircea aproape că râse.
— De cine? De mine?
Adriana se apropie.
— Hai să nu distrugem totul pentru niște lucruri scoase din context. Avem peste o sută de oameni înăuntru.
— Tocmai de aceea nu vreau să fac spectacol.
Mircea deschise ușa salonului.
Radu, unul dintre prietenii lui apropiați, îl văzu primul.
— Mircea? Începem?
Mircea intră câțiva pași.
Muzica se opri.
Oamenii se întoarseră spre el.
Adriana rămăsese în spatele lui.
— Îmi pare rău că vă spun asta după ce ați venit până aici, dar nunta nu va mai avea loc.
În sală se ridică un murmur.
Adriana îl prinse de braț.
— Mircea, nu face asta!
El se desprinse.
— Vă rog să rămâneți, să mâncați și să vă bucurați de seară. Restaurantul este plătit. Dar eu nu mă voi căsători astăzi.
Apoi ieși.
Nu avea nevoie să-și umilească mireasa în fața invitaților.
Adevărul urma să fie lămurit acolo unde trebuia.
În aceeași după-amiază, Adriana a fost chemată să dea declarații în legătură cu plângerea Andreei. Stickul și documentele au fost predate pentru verificare, iar avocatul lui Mircea a cerut imediat băncii să nu accepte nicio operațiune neobișnuită fără confirmarea lui directă.
Abia seara, Mircea ajunse la sora lui.
Andreea stătea pe canapea.
Avea o vânătaie pe braț și o urmă vizibilă lângă tâmplă.
Când își văzu tatăl, își coborî privirea.
— Tată…
Mircea traversă camera și o luă în brațe.
— Iartă-mă.
Andreea începu să plângă.
— Am încercat să-ți spun.
— Știu.
— De fiecare dată când îți spuneam ceva despre Adriana, ea reușea să te convingă că sunt geloasă.
Mircea simți că acele cuvinte îl dor mai tare decât orice găsise pe stick.
Pentru că erau adevărate.
Fiica lui îl avertizase.
Iar el alesese explicația mai comodă.
— Trebuia să te ascult.
— Mi-era frică să nu te pierd.
Rareș apăru din bucătărie și alergă spre el.
— Bunicule!
Mircea îl ridică în brațe.
— De ce i-ai dat lui Rareș stickul? o întrebă apoi pe Andreea.
— Adriana îmi luase telefonul după ceartă. Mi-a fost teamă că o să găsească și stickul. L-am băgat în buzunarul lui Rareș și i-am spus să ți-l dea dacă eu nu ajung la nuntă.
— Dar i-ai spus că dacă „dormi mult”…
Andreea își coborî ochii.
— După ce m-a împins, m-am lovit cu capul de marginea mesei. Am fost amețită și m-am speriat. Nu știam cât de rău era.
Mircea o strânse din nou în brațe.
Lucrurile nu s-au rezolvat peste noapte.
Au urmat declarații, verificări și discuții cu avocații.
Investigațiile au confirmat că Adriana încercase să obțină acces la informațiile financiare ale lui Mircea și discutase despre o eventuală procură. Nu reușise însă să-i transfere casa sau conturile și nici nu exista vreo semnătură care să-i ofere control asupra averii lui.
Pentru Mircea, asta a contat mai puțin decât s-ar fi așteptat.
Banii puteau fi protejați.
Mai greu era să accepte că aproape își pierduse fiica pentru că preferase să creadă că ea era „geloasă”, în loc să se întrebe de ce femeia care îl iubea cel mai mult încerca atât de disperat să-l avertizeze.
Câteva luni mai târziu, Mircea stătea într-un parc cu Rareș.
Băiețelul împingea o mașinuță prin nisip când, dintr-odată, ridică privirea.
— Bunicule?
— Da?
— Mai ești supărat că n-ai făcut nunta?
Mircea zâmbi.
— Nu.
— Deloc?
— Deloc.
Rareș se gândi serios câteva secunde.
— Bine.
Și se întoarse la mașinuța lui.
Mircea îl privi și simți un nod în gât.
În ziua în care trebuia să înceapă o nouă căsnicie, adevărul ajunsese la el în cel mai neașteptat mod.
Nu printr-un avocat.
Nu printr-un detectiv.
Nici printr-o confruntare spectaculoasă.
Ci prin nepotul lui de trei ani, cu papionul strâmb și un stick USB ascuns în buzunar.
Iar Mircea învățase ceva ce nu avea să mai uite:
Uneori, oamenii care încearcă să ne avertizeze nu au dovezile puse frumos în ordine și nici cuvintele perfecte.
Dar când cineva pe care îl iubești îți spune că îi este frică, merită măcar să-l asculți înainte să-i explici de ce n-ar trebui să-i fie.