Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Nu. Și dacă îți spun ce face cu toate caserolele astea după ce pleacă de aici, n-o să-ți vină să crezi.
Doina se repezi spre fiica ei.
— Cristina, termină!
Dar era prea târziu.
Toată lumea tăcuse.
Radu lăsase cleștele lângă grătar și venise spre noi.
— Ce se întâmplă?
Cristina își puse caserola pe masă.
— Mamă, eu nu mai fac asta.
Doina se înroși.
— Ce nu mai faci? Ai băut ceva?
— Știi foarte bine.
— Cristina, dacă ai ceva de spus, spune, am intervenit eu.
Ea se uită la mine, apoi la mesele încă pline de invitați.
— Mama nu ia toată mâncarea asta pentru noi.
— Atunci pentru cine?
Cristina trase aer în piept.
— O dă mai departe.
Am crezut că n-am înțeles.
— Cum adică o dă mai departe?
Doina izbucni:
— Nu dau nimic! Vorbește prostii!
— Ba da, mamă.
Alina își lăsă și ea caserola jos.
— Cristina…
— Nu mai pot, Alina.
Apoi se întoarse spre mine.
— Mama are un grup de femei cu care se întâlnește. De ceva vreme le spune că face mâncare la comandă pentru mese mici, aniversări, pomeniri… Nu ceva mare. Câteva caserole, câteva platouri.
M-am uitat la Doina.
— Tu vinzi mâncarea mea?
— Nu o vând!
— Mamă, încetează, spuse Cristina. Ai făcut-o și luna trecută.
Radu părea că nu înțelege.
— Stai puțin. Ce ai făcut luna trecută?
Cristina îl privi.
— La ziua mătușii Mariana, mama a luat aproape jumătate din prăjituri și friptură. A doua zi le-a dat unei femei care avea musafiri și i-a spus că le pregătise ea.
Mi-am amintit imediat.
La aniversarea aceea, Doina plecase cu două sacoșe uriașe.
Spusese că duce mâncare unei vecine bolnave.
— Și la noi? am întrebat.
Cristina tăcu.
Doina îi aruncă o privire.
— Să nu îndrăznești.
Atunci Alina vorbi pentru prima dată.
— Și de aici a mai luat.
Radu se întoarse spre mama lui.
— Când?
— Nu e treaba voastră!
— Ba cred că este, mamă.
— Când? repetă el.
Alina începu să numere.
— De Crăciun. De Paște. De ziua ta anul trecut. Și de la botezul lui Matei.
Mi s-a făcut greață.
Nu pentru mâncare.
Pentru tupeu.
Ani întregi crezusem că Doina pleca încărcată pentru că așa era ea.
Genul de femeie care nu suporta să rămână ceva pe masă.
Era urât, dar mă obișnuisem.
Niciodată nu-mi trecuse prin cap că o parte din mâncare ajungea la alți oameni drept „mâncare făcută de Doina”.
M-am uitat la etichetele albe de pe caserole.
Acum înțelegeam.
— De asta sunt toate la fel?
Cristina dădu din cap.
— Da.
Doina ridică vocea:
— Și care-i tragedia? Dacă vouă vă rămâne, ce contează ce fac eu cu ea?
Am rămas cu gura căscată.
— Oamenii încă mănâncă, Doina!
— Astăzi, poate. Dar de obicei rămâne.
— Și asta îți dă dreptul să vii pregătită cu două sacoșe de caserole?
— Doar n-o arunc!
— Nici măcar nu e toată mâncarea mea! Prăjiturile le-a adus sora mea. Plăcintele sunt ale mătușii Mariana.
Doina ridică din umeri.
— Și? Tot aici au ajuns.
Atunci s-a auzit vocea mătușii Mariana de la masă:
— Doina, dacă voiam să-ți fac ție plăcinte pentru vânzare, îți trimiteam și factura la făină.
Câțiva invitați au izbucnit în râs.
Doina s-a făcut roșie.
— Vai, ce spectacol faceți pentru niște caserole!
Radu însă nu râdea.
Pentru prima dată, nu mai avea expresia aceea de om care spera să se termine singură cearta.
— Mamă, pune mâncarea înapoi.
Doina îl privi uluită.
— Poftim?
— Ai auzit.
— Radu, eu sunt mama ta.
— Știu foarte bine cine ești. Pune mâncarea înapoi.
— Mă faci de râs în fața oamenilor?
Radu se uită la cele două sacoșe.
— Nu eu am venit la ziua mea cu douăzeci de caserole goale.
S-a făcut liniște.
Doina s-a uitat la mine de parcă eu îl întorsesem pe fiul ei împotriva ei.
— Raluca, ești mulțumită?
— Nu.
Și chiar nu eram.
M-am apropiat de masă și am pus jos caserola pe care o adusesem din bucătărie.
Doina o privi.
— Ce e în aia?
Am deschis capacul.
Înăuntru nu era nicio răzbunare spectaculoasă.
Pusesem pur și simplu o porție normală: două bucăți de carne, câțiva cartofi, salată și două prăjituri.
— Asta voiam să-ți dau.
Doina se uită nedumerită.
— Atât?
— Da. Pentru tine. Dacă voiai să iei ceva acasă, trebuia doar să întrebi. Îți puneam eu cu drag.
Am arătat spre muntele de recipiente.
— Dar asta nu înseamnă „iau și eu ceva pentru mâine”.
Cristina își mușcă buza ca să nu zâmbească.
— Și caserolele astea? întrebă Doina.
— Rămân goale.
— Eu am dat bani pe ele!
— Foarte bine. Le iei acasă și data viitoare vii cu ele pline.
Câțiva invitați au râs din nou.
Doina și-a strâns buzele.
Dar eu nu terminasem.
— Și de azi înainte avem o regulă.
Radu se uită la mine.
— Nimeni nu împachetează nimic cât invitații sunt încă la masă. La sfârșit, dacă rămâne, împărțim noi. Iar la mesele de familie, fiecare aduce ceva.
Doina aproape că se înecă.
— Eu să gătesc?
— Nu trebuie. Poți aduce suc, fructe, o prăjitură de la cofetărie. Orice. Dar perioada în care vii cu mâinile goale și pleci cu sacoșele pline s-a terminat.
M-am uitat spre Radu.
Pentru o secundă m-am temut că o să spună iar:
„Hai, Raluca, lasă…”
Dar nu a spus.
— Sunt de acord, zise el.
Doina îl privi de parcă tocmai o trădase.
— Cu nevastă-ta, normal.
Radu oftă.
— Nu, mamă. Cu bunul-simț.
Asta a încheiat discuția.
Doina și-a strâns caserolele goale și le-a îndesat în sacoșe.
Porția pe care i-o pregătisem eu a luat-o.
Nu m-a deranjat deloc.
Adevărul era că nu mă supărase niciodată faptul că cineva lua puțină mâncare după o petrecere.
La noi în familie se făcuse dintotdeauna.
— Ia și pentru mâine.
— Pune-i și copilului două prăjituri.
— Du-i și lui nea Ion o bucată de friptură.
Asta însemna familie.
Problema era să vii cu două sacoșe de caserole goale, să iei mâncarea înainte să termine oamenii de mâncat și apoi să te comporți de parcă ceilalți erau zgârciți pentru că te opriseră.
Doina a plecat mai devreme.
Cristina și Alina au rămas.
Mai târziu, în timp ce strângeam masa, Cristina a venit lângă mine.
— Îmi pare rău.
— Pentru ce?
— Că am ajutat-o.
— De ce ai făcut-o?
A oftat.
— Pentru că dacă refuzam, începea: „Nu puteți face nimic pentru mama voastră. După câte am făcut eu pentru voi…”
Am zâmbit amar.
O recunoșteam perfect pe Doina în propoziția aceea.
— Și de ce mi-ai spus tocmai astăzi?
Cristina s-a uitat spre mama ei, care tocmai ieșea pe poartă.
— Pentru că atunci când te-am văzut venind cu pâinea în brațe, iar noi îți goleam masa… mi-a fost rușine.
I-am strâns mâna.
— Atunci bine că ai spus.
În următoarele săptămâni, Doina a fost supărată.
Foarte supărată.
Le-a povestit rudelor că o umilisem pentru „două bucăți de carne”.
Din fericire, jumătate dintre rude fuseseră la petrecere și văzuseră cele două sacoșe.
Povestea ei n-a prins.
La următoarea masă de familie, de Crăciun, Doina a apărut la ușă cu o pungă.
Pentru o secundă am crezut că iar începe.
A pus-o pe masă.
Înăuntru era un cozonac cumpărat.
— L-am adus eu, spuse ea.
Radu mă privi.
N-am zis nimic.
Doina s-a așezat și a mâncat cu noi.
La sfârșitul mesei, când încă mai rămăsese destulă mâncare, am luat eu o caserolă.
I-am pus sarmale, friptură și două felii de cozonac.
I-am întins-o.
Doina s-a uitat la mine surprinsă.
— Pentru mine?
— Pentru mâine.
A luat-o.
— Mulțumesc.
Și, pentru prima dată în cincisprezece ani, a plecat de la noi cu o singură caserolă.
Nu pentru că nu mai aveam ce să-i oferim.
Ci pentru că, în sfârșit, înțelesese diferența dintre ceea ce îți oferă cineva cu drag și ceea ce iei singur, fiind convins că ți se cuvine.