Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Andreea îl privea pe Ioan de parcă vedea pentru prima dată omul cu care urma să se căsătorească.
— De aproape o lună?
Ioan a dat încet din cap.
— Da.
— Și în tot timpul ăsta n-ai găsit cinci minute să-mi spui că mama Mariei s-a întors?
— Am vrut.
— Dar n-ai făcut-o.
În jurul lor, invitații tăcuseră. Laura rămăsese lângă intrare, fără să înainteze.
Andreea și-a strâns buchetul.
— Vreau să vorbim. Acum. Singuri.
Au intrat într-un salon mic al conacului.
Imediat ce ușa s-a închis, Andreea s-a întors spre el.
— De la început.
Ioan și-a desfăcut nodul cravatei.
— Laura m-a sunat acum aproape o lună. Se întorsese în România și voia s-o vadă pe Maria.
— Și ai acceptat.
— Este mama ei.
— Nu asta te întreb. De ce mi-ai ascuns?
Ioan a tăcut.
— Pentru că ți-a fost teamă că voi opri întâlnirile?
— Nu.
— Atunci?
— Mi-a fost teamă că vei pleca.
Andreea aproape că a râs.
— Așa că ai ales să mă minți înainte de nuntă ca să fii sigur că nu plec?
— N-am mințit.
— I-ai cerut unui copil de patru ani să păstreze un secret față de mine.
Asta l-a făcut să-și coboare privirea.
— I-am spus doar că eu îți voi explica.
— După nuntă.
Ioan nu mai avea ce spune.
Maria se întâlnise de trei ori cu Laura în parc. Ioan fusese prezent de fiecare dată.
— Laura n-a încercat să se întoarcă la mine, a spus el. N-a fost nimic între noi.
— Problema nu este dacă te-ai culcat sau nu cu ea, Ioan. Problema este că peste câteva minute trebuia să-ți devin soție și eu eram singurul adult important din viața Mariei care nu știa ce se întâmplă.
— Știu.
— Nu cred că știi.
Andreea și-a scos voalul și l-a așezat pe spătarul unui scaun.
— Vreau să vorbesc cu Laura.
— Acum?
— Mai ales acum.
Când s-au întors, Maria stătea lângă bunica ei.
Laura îi aștepta.
Andreea s-a apropiat.
— Putem vorbi?
— Da.
Au ieșit pe terasa laterală.
Câteva secunde, niciuna n-a știut cum să înceapă.
În cele din urmă, Laura a spus:
— Îmi pare rău.
— Pentru ce anume?
— Pentru ziua asta. N-ar fi trebuit să vin.
— Ioan spune că v-ați întâlnit de trei ori.
— Da.
— Și știai că eu nu știu?
Laura și-a coborât privirea.
— Am aflat după prima întâlnire.
Andreea a simțit din nou furia.
— Și ai acceptat?
— Nu. I-am spus să-ți spună.
Andreea a rămas tăcută.
— De fiecare dată, a continuat Laura. I-am spus că nu este normal. Mai ales pentru Maria.
— Atunci de ce ai continuat s-o vezi?
Laura a privit prin geam spre fetiță.
— Pentru că am lipsit trei ani din viața copilului meu. Știu că nu pot recupera asta într-o lună. Dar când Maria m-a văzut prima dată și m-a întrebat dacă mai plec… n-am putut să-i spun că trebuie să așteptăm până când tatăl ei își face curaj.
Nu suna ca o femeie venită să-i fure soțul.
Suna ca o mamă care știa foarte bine cât greșise.
— De ce ai plecat?
Laura nu s-a ascuns.
— Pentru că eram tânără, egoistă și speriată. Mi se părea că viața mea s-a terminat înainte să înceapă. Am plecat în Spania convinsă că într-o zi mă voi întoarce și voi repara totul.
A zâmbit amar.
— Numai că un copil nu stă pe loc până te hotărăști tu să te maturizezi.
Andreea n-a spus nimic.
— Nu vreau să-i iau locul nimănui, a continuat Laura. Știu ce ești pentru Maria. Vorbește despre tine tot timpul.
— Atunci de ce ai venit astăzi?
Laura a ezitat.
— Pentru că Maria m-a întrebat dacă vin la nunta lui tati. I-am spus că nu cred că e o idee bună.
— Și?
— Azi-dimineață mi-a trimis Ioan o fotografie cu ea în rochiță. Am venit doar ca s-o văd de la distanță și să plec.
Andreea a privit-o lung.
— Îl mai iubești?
Laura a răspuns fără ezitare:
— Nu.
— Vrei să vă împăcați?
— Nu.
— Atunci ce vrei?
Laura s-a uitat spre Maria.
— O șansă să fiu din nou în viața fiicei mele. Atât cât va fi sănătos pentru ea și atât cât voi reuși să merit.
Andreea și-a dat seama atunci de ceva.
Toată furia ei fusese îndreptată spre femeia de la ușă.
Dar Laura nu-i promisese nimic.
Ioan da.
S-a întors în salon.
Mirele o aștepta.
— Andreea…
— Laura mi-a spus că ți-a cerut să-mi spui.
Ioan a închis ochii.
— Da.
— De mai multe ori?
— Da.
Andreea a dat încet din cap.
— Atunci nu ea este problema.
Ioan a încercat să-i ia mâna.
Andreea s-a retras.
— Nu.
— Te rog.
— Ai pus un copil de patru ani între noi, Ioan. Ai făcut-o să creadă că trebuie să păstreze un secret față de mine.
— Am greșit.
— Da.
— Dar putem repara.
Andreea s-a uitat spre sala în care îi așteptau familia, prietenii și omul care urma să-i declare soț și soție.
Apoi spre Maria.
Fetița se juca cu panglica buchetului, complet nevinovată.
Andreea s-a apropiat și s-a așezat în genunchi.
— Maria, tu n-ai făcut nimic rău.
— Ești supărată?
— Pe tine? Niciodată pentru că mi-ai spus adevărul.
— Atunci mai faci nunta cu tati?
Andreea a privit spre Ioan.
— Nu astăzi.
Fața lui s-a schimbat.
— Andreea…
Ea s-a ridicat.
— Dacă vom deveni soț și soție, mai întâi trebuie să învățăm să fim o familie în care un copil nu este pus să păstreze secrete între adulți.
Ioan a rămas cu ochii în pământ.
Nunta s-a oprit.
Nu cu țipete.
Nu cu scandal.
Invitaților li s-a spus simplu că ceremonia nu va continua.
În lunile care au urmat, lucrurile n-au fost ușoare.
Andreea nu s-a mutat imediat înapoi cu Ioan.
El a trebuit să accepte că un „mi-a fost frică să nu te pierd” nu ștergea ceea ce făcuse.
Au vorbit mult.
Uneori s-au certat.
Alteori au stat ore întregi fără să găsească soluția.
Dar Ioan a încetat să mai ascundă lucrurile incomode doar pentru că adevărul îl speria.
Laura a reintrat încet în viața Mariei.
La început, câteva ore pe săptămână.
Apoi câte o zi.
Nimeni nu i-a cerut fetiței să aleagă.
Iar Andreea și Laura nu au devenit prietene peste noapte.
Au devenit ceva mai important:
doi adulți care au înțeles că Maria nu trebuia să plătească pentru greșelile lor.
Au trecut aproape opt luni.
Într-o duminică dimineață, Ioan a pregătit micul dejun.
Niciun restaurant.
Nicio petrecere.
Niciun invitat.
Doar ei trei.
Maria mânca o clătită când Ioan s-a ridicat și a scos din buzunar o cutiuță.
Andreea a rămas cu ceașca în aer.
— Ioan…
— Știu că am mai făcut asta.
— Observ.
— Și știu că data trecută am vrut o nuntă perfectă înainte să învăț să fiu sincer.
S-a așezat în genunchi.
— Nu-ți promit că n-o să mai greșesc. Îți promit doar că nu voi mai ascunde adevărul ca să-mi fie mie mai ușor.
Maria și-a lăsat furculița.
Ioan a deschis cutiuța.
— Andreea, mai vrei să fii soția mea?
Andreea l-a privit.
Apoi s-a uitat la Maria.
Fetița era extrem de serioasă.
— Ce spui? a întrebat-o Andreea. De data asta am voie?
Maria a dat hotărât din cap.
— Da.
Andreea a început să râdă.
— Ești sigură?
— Da. Am întrebat-o și pe mama.
Ioan și-a acoperit pentru o secundă fața cu mâna.
Andreea râdea deja cu lacrimi în ochi.
— Atunci, dacă avem toate aprobările…
S-a uitat la Ioan.
— Da.
A doua nuntă a fost mult mai mică.
Iar când a venit momentul acela din ceremonie, Ioan s-a uitat instinctiv spre Maria.
Fetița și-a dus repede degetul la buze.
— Eu nu mai zic nimic!
Toată lumea a râs.
Inclusiv Laura, care stătea printre invitați.
Andreea s-a uitat la Ioan și i-a strâns mâna.
Prima lor nuntă fusese oprită de un copil de patru ani care spusese adevărul într-un moment în care adulții nu avuseseră curajul s-o facă.
Și poate că fusese mai bine așa.
Pentru că Maria nu le stricase nunta.
Îi împiedicase să înceapă o căsnicie cu un secret între ei.