Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Ana a rămas cu ochii la Cătălina.
— Cum adică nu eu sunt motivul?
— Exact ce am spus.
— De unde știți?
Cătălina s-a uitat câteva clipe la ea.
— Pentru că adulții iau uneori decizii urâte și apoi îi lasă pe copii să creadă că ei sunt de vină.
Ana și-a șters repede obrazul.
— Mama mi-a spus că și-a sacrificat viața pentru mine.
— Știu.
— Mi-a spus că din cauza mea a rămas aici.
— Știu și asta.
— Atunci poate chiar e adevărat!
Cătălina s-a apropiat un pas.
— Ana, mama ta era adult când te-ai născut. Era adult când a rămas cu tatăl tău. Și era adult când a ales să plece. Niciuna dintre alegerile astea nu a fost responsabilitatea unui copil.
Ana a privit plicul.
— Ce scrie acolo?
— Nu știu. Ți-am spus, nu l-am deschis.
— Atunci de ce nu mi l-ați dat imediat?
Cătălina a ezitat.
— Pentru că am văzut ce ți-a făcut ultimul mesaj al mamei tale.
Ana și-a coborât privirea.
Cu o lună înainte, Corina îi trimisese două rânduri de ziua ei.
„La mulți ani. Sper că ești bine.”
Ana plânsese aproape toată noaptea.
— Nu vreau să mai citești singură ceva care te poate răni și apoi să te închizi aici ca și cum nimănui nu-i pasă.
— Dumneavoastră de ce v-ar păsa?
Întrebarea a venit atât de repede încât Cătălina a rămas tăcută.
— Pentru că locuiesc cu tine.
— Asta nu înseamnă nimic.
— Ai dreptate.
Cătălina s-a așezat pe scaun.
— Atunci pentru că te văd.
Ana a ridicat ochii.
— Te văd cum îți tragi părul peste urechi când intră cineva în cameră. Te văd cum ștergi fotografiile în care ți se vede fața. Te văd cum spui că nu ți-e foame, deși n-ai mâncat de dimineață. Și te-am auzit plângând în baie după școală.
Ana s-a înroșit.
— Nu trebuia să mă ascultați.
— Nici tu nu trebuia să treci singură prin toate astea.
Pentru prima dată, Ana nu mai știa ce să-i răspundă.
A doua zi, Cătălina și-a respectat promisiunea.
N-a dus-o la internat.
Nici la bunica.
A dus-o la o femeie care lucra cu adolescenți și copii care treceau prin perioade grele.
Pe drum, Ana a stat lipită de portieră.
— Tata știe?
— Da.
— Și el crede că am ceva la cap?
Cătălina a frânat la semafor și s-a întors spre ea.
— Nu mergem acolo pentru că „ai ceva la cap”. Mergem pentru că cineva ți-a spus atât de mult timp lucruri urâte despre tine, încât ai început să le spui singură în locul lui.
Ana a rămas tăcută.
Discuția a durat aproape o oră.
Cătălina a așteptat afară.
La întoarcere, Ana a urcat în mașină și și-a pus centura.
— Ei?
— Ce?
— A fost îngrozitor?
Ana s-a gândit.
— Nu.
— Atunci e bine.
— Nici bine n-a fost.
— Atunci e un început.
Când au ajuns acasă, plicul era tot pe birou.
Ana s-a așezat pe pat.
— Acum vreau să-l citesc.
Cătălina i l-a întins.
— Vrei să plec?
Ana aproape că spusese da.
Dar s-a răzgândit.
— Stați.
A desfăcut plicul.
Înăuntru era o singură foaie.
Corina îi scria dintr-un alt oraș. Îi spunea că locuiește cu Lucian, că încearcă să-și refacă viața și că speră ca, într-o zi, Ana să fie suficient de mare încât să înțeleagă.
Nu era nicio scuză adevărată.
Niciun „mi-e dor de tine”.
Nici măcar promisiunea că va veni s-o vadă.
La sfârșit scria:
„Sper să nu mă judeci pentru că, pentru prima dată după mulți ani, am ales și eu să fiu fericită.”
Ana a citit fraza de două ori.
Apoi a mototolit foaia.
— Vedeți?!
Cătălina n-a spus nimic.
— Tot eu sunt problema! Dacă nu eram eu, putea să fie fericită!
— Nu asta scrie.
— Ba exact asta scrie!
Ana s-a ridicat brusc.
— Toată viața mi-a spus că i-am stricat corpul, că i-am stricat cariera, că din cauza mea n-a plecat nicăieri! La școală râd de mine, mama nici nu vrea să mă vadă și acum trebuie să vină o străină să mă ducă la psiholog!
Vocea i s-a frânt.
— Poate chiar sunt atât de urâtă și de nesuferită încât nimeni nu vrea să stea lângă mine!
Cătălina s-a ridicat.
— Ajunge.
Ana a încremenit.
Nu mai auzise niciodată tonul acela.
— Ascultă-mă foarte bine.
Cătălina s-a apropiat, dar n-a atins-o.
— O mamă nu-și abandonează copilul pentru că are nasul mare. Nu pleacă pentru că are urechile depărtate. Nu-și lasă fata pentru că are părul greu de aranjat sau pentru că niște copii râd de ea la școală.
Ana plângea.
— Mama ta a plecat pentru că asta a ales ea. Și poți s-o iubești. Poți să-i simți lipsa. Poți chiar s-o ierți într-o zi, dacă asta vei vrea.
Cătălina a arătat spre scrisoarea mototolită.
— Dar nu mai ai voie să cari tu rușinea pentru alegerea unui adult.
Ana și-a acoperit fața.
— Dar dacă are dreptate?
— Despre ce?
— Despre mine.
Cătălina a rămas câteva secunde tăcută.
— Vino.
A dus-o în baie și a aprins lumina.
Ana s-a încordat când a văzut oglinda.
— Uită-te la tine.
— Nu vreau.
— Nu te-am adus aici să-ți spun că ești cea mai frumoasă fată din lume. Asta ar fi doar alt adult care încearcă să-ți spună ce trebuie să vezi.
Ana a ridicat încet ochii.
— Vreau doar să-mi spui ce vezi tu.
— Urechile mele.
— Bine. Mai departe.
— Nasul.
— Mai departe.
Ana s-a privit.
— Ochii.
— Ce au?
Fata a ezitat.
— Sunt căprui.
— Mai departe.
Pentru prima dată, Ana s-a privit fără să caute imediat ceva de urât.
A durat mult.
Dar acela a fost începutul.
În aceeași săptămână, Cătălina a aflat și ce se întâmpla la școală.
De data aceasta, Mihai n-a mai avut voie să spună „sunt copii”.
Cătălina l-a pus să stea la masă și i-a spus direct:
— Fiica ta suferă de luni întregi sub nasul tău. Nu pentru că ești un tată rău. Pentru că ți-a fost mai ușor să crezi că o să-i treacă.
Mihai a privit-o pe Ana.
— De ce nu mi-ai spus?
Fata a răspuns încet:
— Pentru că atunci când îți spuneam ceva despre mama, îmi spuneai să nu mai iau totul în serios.
Mihai a rămas fără cuvinte.
În seara aceea a venit în camera ei.
S-a așezat pe podea, lângă pat.
— Am greșit.
Ana n-a răspuns.
— Trebuia să te apăr. Chiar și de mama ta, când te rănea.
Pentru Ana, acelea au fost poate cele mai importante cuvinte pe care i le spusese vreodată.
Lucrurile nu s-au schimbat peste noapte.
Au urmat luni.
Unele zile erau bune.
În altele, Ana venea acasă și se închidea iar în cameră.
A continuat să vorbească cu specialista.
Mihai a început să fie prezent cu adevărat.
Iar Cătălina a rămas exact cum fusese de la început.
Directă.
Uneori enervantă.
Niciodată dulce doar de dragul de a părea dulce.
Într-o dimineață, Ana stătea în fața oglinzii și încerca să-și aranjeze părul.
— Nu stă.
Cătălina a apărut în ușă.
— Atunci nu-l mai chinui.
— Ușor de zis.
— Vrei să te ajut?
Ana i-a întins peria.
— Dar să nu-l faceți ca al dumneavoastră.
Cătălina a început să râdă.
— Doamne ferește. Avem destule probleme în casa asta.
Ana a râs și ea.
Era prima dată când râdeau împreună.
Câteva luni mai târziu, Ana s-a întors de la școală și a găsit-o pe Cătălina în bucătărie.
A rămas în prag.
— Cătălina?
— Da?
— Pot să vă spun ceva?
Femeia a lăsat cuțitul jos.
— Sigur.
— Azi a venit tata să mă ia de la școală și erați și dumneavoastră în mașină.
— Îmi amintesc. S-a întâmplat acum aproximativ două ore.
Ana și-a dat ochii peste cap.
— Nu asta.
Cătălina a zâmbit.
— Bine. Spune.
— O colegă m-a întrebat dacă sunteți mama mea.
Zâmbetul Cătălinei a dispărut încet.
— Și ce i-ai spus?
— Că nu.
— Corect.
Ana a dat să plece.
Apoi s-a oprit.
— Dar n-am mai simțit nevoia să-i explic.
Cătălina a rămas nemișcată.
Ana a făcut doi pași spre hol.
— Ana?
Fata s-a întors.
— Da?
— Mulțumesc că mi-ai spus.
Ana a ridicat din umeri, dar zâmbea.
— Cu plăcere.
Și a plecat în camera ei.
Cătălina n-a devenit mama care o născuse.
Nici nu încercase.
A devenit ceva ce Ana nu știa că îi lipsise atât de mult:
un adult care rămânea.
Iar fata care la doisprezece ani învățase să evite oglinzile a înțeles, încet, că cea mai urâtă imagine pe care o avusese despre ea nu fusese niciodată în oglindă.
Fusese construită din cuvintele altcuiva.
Și, cu timpul, putea învăța să nu le mai creadă.