Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Ileana îl privea fără să clipească.
— Ai spus că tatăl tău știa adevărul.
Tudor a dat încet din cap.
— Știa.
— Și l-a lăsat pe bunicul meu să fie învinuit?
Întrebarea a rămas câteva secunde între ei.
Muzica se auzea în continuare, oamenii râdeau la mesele din jur, dar pentru Ileana petrecerea dispăruse.
— Da, a răspuns Tudor.
Ileana și-a strâns plăcuța în palmă.
— Atunci cred că discuția noastră s-a terminat.
S-a ridicat.
— Ileana, așteaptă.
— Pentru ce?
— Pentru că tata a încercat să repare ce a făcut. Prea târziu, dar a încercat.
— Bunicul meu a murit acum șaptesprezece ani.
— Știu.
— Nu. Tu știi o poveste. Eu l-am cunoscut.
Vocea îi tremura.
— Omul acela m-a crescut. Și dacă tatăl tău avea ceva să-i spună, trebuia să-i spună lui.
Tudor n-a încercat s-o oprească.
A scos doar telefonul.
— Dă-mi voie să-ți arăt un singur lucru.
Ileana a rămas în picioare.
Tudor a deschis din nou fotografia veche.
— Vezi plăcuțele?
— Da.
— Nu erau bijuterii. Erau ecusoanele metalice pe care le purtau oamenii de la atelierul fermei. Tata a păstrat-o pe a lui toată viața.
Apoi a trecut la altă fotografie.
Era un plic vechi, îngălbenit.
Pe el se vedea scris de mână un nume:
Ilie Dumitrescu.
Ileana s-a așezat la loc.
— Ce este?
— O scrisoare pe care tata i-a scris-o bunicului tău.
— I-a trimis-o?
Tudor a clătinat din cap.
— Niciodată.
Asta a durut-o aproape la fel de tare.
— Convenabil.
— Nu încerc să-l apăr.
Tudor și-a lăsat telefonul pe masă.
— Tata a murit acum doi ani. După înmormântare, am găsit într-un sertar un dosar cu fotografii, scrisoarea asta și câteva acte vechi. Atunci am aflat pentru prima dată cine fusese Ilie Dumitrescu.
Ileana nu spunea nimic.
— În vara lui 1994, tata era inginer agronom la ferma aceea. Într-o dimineață, un utilaj s-a defectat în timp ce lucrau. O piesă cedase, tata a rămas prins, iar bunicul tău a intrat după el înainte să ajungă salvarea.
— Și l-a scos.
— Da.
— Atunci cum a ajuns vinovat?
Tudor a inspirat adânc.
— Pentru că utilajul trebuia oprit cu câteva zile înainte.
Ileana s-a încruntat.
— De ce?
— Avea o defecțiune cunoscută. Bunicul tău o raportase.
A simțit cum i se face pielea de găină.
— Și cine a hotărât să continue lucrul?
— Șeful fermei. Era campanie, venea ploaia și nu voiau să piardă zile de lucru.
Totul începea să capete sens.
Un sens urât.
— După accident, trebuia să răspundă cineva, a continuat Tudor. Conducerea a spus că bunicul tău făcuse o reparație greșită. Că el fusese ultimul care intervenise la utilaj.
— Dar nu era adevărat.
— Nu.
— Tatăl tău știa?
— Da.
Ileana și-a coborât privirea.
— Atunci de ce a tăcut?
Tudor a răspuns fără să caute scuze.
— Pentru că i-a fost frică.
Tatăl lui avea 29 de ani atunci. Soția însărcinată, un copil mic acasă și un serviciu de care depindea toată familia.
Conducerea fermei îi spusese foarte clar ce versiune urma să apară în declarații.
Dacă o contrazicea, urma să-și piardă locul de muncă.
— Și a ales serviciul.
— Da.
— După ce bunicul meu îi salvase viața.
— Da.
Tudor nu încerca să îndulcească nimic.
Poate tocmai de aceea Ileana a rămas.
— Ce s-a întâmplat cu bunicul?
— A fost dat afară. Din ce am reușit să aflu, nu s-a ajuns la vreun proces. Dar în zonă s-a răspândit povestea că accidentul fusese din vina lui.
Ileana își amintea lucruri pe care, copil fiind, nu le înțelesese.
Bunicul care schimba postul când se vorbea despre fosta fermă.
Un vecin care spusese odată:
— Ilie, tu ai avut ghinion acolo.
Iar bunicul îi răspunsese:
— Lasă morții îngropați.
Atât.
Niciodată nu-i povestise mai mult.
— Vreau scrisoarea, a spus Ileana.
— Este a ta.
Tudor a scos un card din portofel și i-a scris pe spate un număr.
— Mâine mă întorc acasă.
— Vin eu.
Ileana l-a privit.
— Unde?
— În Ialomița.
— De ce?
— Pentru că nu vreau să-ți trimit prin curier lucrurile pe care tata ar fi trebuit să aibă curajul să i le dea bunicului tău.
A doua zi, puțin după prânz, Tudor a ajuns.
Ileana nu mai purta rochia bordo.
Avea blugi, bocanci de lucru, un tricou simplu și părul prins.
Când mașina lui Tudor a oprit lângă fermă, ea tocmai cobora dintr-o combină.
Avea praf pe haine și o urmă de vaselină pe antebraț.
— Ei bine? l-a întrebat. Mai sunt cea mai elegantă femeie care conduce combina?
Tudor a privit-o și a zâmbit.
— Categoric.
Era prima dată când Ileana zâmbea și ea de seara trecută.
Au mers la casa bunicului.
Ileana păstrase aproape totul așa cum rămăsese.
În șopron mai erau bancul de lucru, menghina grea și cutiile metalice în care nea Ilie își ținea cheile.
Tudor a pus pe masă un dosar.
Înăuntru erau fotografii.
Câteva foi.
Și scrisoarea.
Ileana a desfăcut-o.
Tudor s-a îndepărtat.
— Citește-o singură.
Scrisoarea nu era lungă.
Tatăl lui Tudor recunoștea tot.
Că Ilie îl avertizase despre utilaj.
Că Ilie îi salvase viața.
Că declarația dată după accident fusese incompletă.
Și că tăcuse când ar fi trebuit să vorbească.
La sfârșit era o propoziție care a făcut-o pe Ileana să se oprească:
„Cel mai rușinos lucru din viața mea este că omul care a riscat totul pentru mine a pierdut totul pentru că mie mi-a fost frică.”
Ileana a lăsat foaia jos.
Nu plângea.
Încă nu.
A deschis un dulap vechi și a scos o cutie metalică pe care n-o mai deschisese de ani.
Înăuntru erau șuruburi, chei, două fotografii și un caiet cu coperți albastre.
L-a răsfoit.
Pe una dintre ultimele pagini, scrisul bunicului era greu de citit.
Dar un rând era limpede:
„Băiatul n-a avut nicio vină. Era speriat. Eu știu ce s-a întâmplat.”
Ileana s-a oprit.
A recitit.
Tudor s-a apropiat.
— Ce scrie?
I-a întins caietul.
Tudor a citit și a rămas tăcut.
— Bunicul tău îl iertase.
Ileana a clătinat din cap.
— Nu știu dacă îl iertase. Dar se pare că nu l-a urât.
Acolo au venit lacrimile.
Nu pentru nedreptatea făcută bunicului.
Ci pentru faptul că îl recunoștea în acele câteva cuvinte.
Nea Ilie fusese exact așa.
Încăpățânat, tăcut și incapabil să-și petreacă viața urând pe cineva.
Tudor nu s-a apropiat s-o îmbrățișeze.
N-a încercat să transforme momentul într-o poveste despre el.
A rămas lângă ușă și a așteptat.
Ileana a apreciat asta.
În săptămânile următoare au mai vorbit.
La început despre bunicii și părinții lor.
Apoi despre ei.
Tudor venea uneori în Ialomița.
Prima dată când Ileana l-a urcat în combină, a râs de el aproape o oră.
— Ai spus că pare simplu.
— De jos părea.
— De jos și avionul pare simplu.
— Bine, am înțeles.
— Nu cred.
La sfârșitul zilei, Tudor avea praful până și în păr.
Ileana îl privea amuzată.
— Restaurantul din București parcă era mai potrivit pentru tine.
— Posibil.
— Și atunci ce cauți aici?
A privit-o.
— Pe tine.
De data asta Ileana n-a avut nicio replică.
Au trecut luni.
Tudor n-a încercat niciodată s-o convingă să plece la București.
N-a întrebat-o când își găsește „o slujbă adevărată”.
N-a făcut glume despre meseria ei în fața prietenilor.
Într-o zi, când Ileana i-a spus că probabil ar trebui să se îmbrace „mai frumos” înainte să meargă cu el la București, Tudor a privit-o nedumerit.
— De ce?
— Pentru că prietenii tăi sunt altfel.
— Și?
— Și eu sunt…
S-a oprit.
— Tu ești ce?
Ileana și-a privit mâinile.
— Fata care conduce combina.
Tudor a zâmbit.
— Exact fata pe care am cunoscut-o.
— M-ai cunoscut într-o rochie de seară.
— Nu rochia mi-a spus că mâine dimineață se întoarce pe câmp.
Ileana a început să râdă.
— Deci asta ți-a plăcut?
— Printre altele.
În vara următoare, în plină perioadă de recoltat, Tudor a venit la fermă într-o după-amiază.
Ileana a coborât din combină, și-a scuturat praful de pe pantaloni și s-a apropiat.
— Ce faci aici?
— Am venit să te văd.
— Arăt groaznic.
Tudor s-a uitat la ea.
Păr prins neglijent.
Fața arsă puțin de soare.
Praf pe haine.
Plăcuța bunicului la gât.
— Nu, a spus el. Acum arăți exact ca femeia despre care mi-ai povestit în seara în care te-am cunoscut.
Ileana a privit spre câmp.
Grâul se întindea până departe, galben în lumina după-amiezii.
Toată viața avusese impresia că trebuia să aleagă.
Să fie femeia pe care o vedeau oamenii într-o rochie frumoasă sau femeia care urca dimineața pe combină.
Să fie suficient de feminină pentru unii și suficient de puternică pentru ceilalți.
Bunicul ei îi spusese însă adevărul cu mult înainte ca ea să-l înțeleagă:
„Dacă o faci bine, restul sunt vorbe.”
Tudor o cunoscuse într-o rochie spectaculoasă.
Dar se îndrăgostise de femeia care, a doua zi, se întorsese fără nicio rușine la viața ei adevărată.
Iar Ileana înțelesese în sfârșit că meseria ei nu o împiedicase niciodată să găsească omul potrivit.
Doar îi ținuse la distanță pe cei nepotriviți.